Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

Autoritatea lui Dumnezeu 2
Autor: Ardelean Viorel  |  Album: fara album  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de Viorelardelean in 25/02/2015
    12345678910 0/10 X
Autoritatea lui Dumnezeu 2

Mat 26 : 36-45

1). Introducere.   Deşi se spune că aranjarea cărţilor în Biblie nu a fost de inspiraţie divină, este un fapt istoric că au fost cărturari care au supervizat aranjarea cărţilor în canonul Noului Testament. De aceea nu este întâmplător faptul că evanghelia după Matei este prima carte a Noului Testament. Sunt aproximativ 400 de ani între zilele lui Neemia şi Maleahi şi naşterea lui Isus Hristos în Betleem. Aici se deschide o prăpastie de linişte, după cum ne arată Biblia. Cu toate acestea, transpare că această perioadă, a fost una tulburătoare, plină de evenimente importante. O înţelegere sumară a ei este cel puţin esenţială în aprecierea Noului Testament. Autorul. Matei a fost un vameş convertit (Matei 9:9), care a fost ales să scrie evreilor despre  Mesia. Ideea părincipală  Matei prezintă programul lui Dumnezeu. Expresia Împărăţia ceruriloreste caracteristică acestei Evanghelii. Biserica se găseşte în împărăţia cerurilor dar nu este acelaşi lucru; cu ea de asemenea biserica se află şi în împărăţia lui Dumnezeu. Matei îl prezintă pe Domnul Isus drept împăratul mesianic promis de Dumnezeu  Israelului (Mat. 1:23; 2:2, 6; 3:17; 4:15-17; 21:5, 9; 22:44, 45; 26:64; 27:11,  27-37). Fiind obişnuit să ţină evidenţe sistematice, fostul vameş ne dă o cronică  foarte ordonată a vieţii şi misiunii împărăteşti a Domnului Isus. Despre venirea  împărăţiei a vorbit Ioan Botezătorul (Matei 3:1-2). Acelaşi mesaj l-a avut şi Domnul  Isus în debutul misiunii Sale publice (Matei 4:23). Aceiaşi proclamaţie au fost trimişi  să o facă şi cei 12 apostoli ai Domnului (Matei 10:1-7). Evanghelia lui Matei este singura în care este menţionat cuvîntul: „Biserică” (16:18;  18:17). Termenul grecesc folosit – eclesia – înseamnă „adunarea celor chemaţi afară  cu un scop”, „mulţimea celor puşi de o parte”. În Vechiul Testament, Israel fusese  „poporul ales al lui Dumnezeu”. Situaţia aceasta începuse odată cu chemarea lui  Avraam şi cu punerea lui deoparte (Gen 12:1; Deut. 7:6-8). De fapt, Ştefan numeşte  naţiunea lui Israel chiar cu termenul de „Biserică” atunci cînd spune: „El este acela  care, în adunarea Israeliţilor din pustie…” (Fapte 7:38). Evreii fuseseră poporul „pus  deoparte de Dumnezeu”, în Noul Testament, Biserica nu mai este compusă numai din  evrei. În această adunare nu se mai fac distincţii rasiale (Galat. 3:28). Din ea pot  face parte şi evreii şi cei dintre neamuri. Omul are un statut de fiinţă creată , dar ultima autoritate din Univers este Dumnezeu Creatorul. Omul prin răzvrătire îşi doreşte o autoritate proprie ( Turnul Babel :  Geneza  11 ),  şi ei doresc să-şi facă un nume şi să nu fie împrăştiaţi. Noi gândim, vorbim, acţionăm în familie, biserică şi societate. Se poate pune în contrast Omul din Eden ( primul Adam), care cedează în faţa ispitei cu Hristos ( al doilea Adam ) care rămâne rob în ascultare şi învinge ispita. Autoritatea înseamnă drept, putere, împuternicire de a comanda, de a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare. Noi avem o autoritate derivată. Dumnezeu doreşte Slava Sa.  Valorile absolute din univers ca : Binele, Adevărul, Frumosul, pentru noi sunt concepte dar se ajunge la o Persoană.  Una este realitatea cerului şi alta este umbra pământului. Deoarece scara de valori este diferită, este necesară o corectare a imaginii despre aceste valori. Capitolul 26 ne prezintă evenimentele din viaţa lui Isus : Complotul împotriva lui Isus; Maria din Betania Îl unge pe Isus;  vândut de Iuda; examinarea ultimului Paşte şi a primei Cine a Domnului;  agonia din Ghetsimani;  arestat şi încercat de conducătorii religioşi;  renegat de Petru

2). Agonia din  Ghestimane[1]  Domnul Isus îi ia pe ucenici pentru a se ruga.  v.36  Atunci Isus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani şi a zis ucenicilor: „Şedeţi aici până Mă voi duce acolo să Mă rog.” v.37  A luat cu El pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, şi a început să Se întristeze şi să se mîhnească foarte tare. v.38  Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici, şi vegheaţi împreună cu Mine.” v.39  Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”

 Trebuie să dăm atenţie rugăciunii pe care o spune Domnul Isus aici. El vorbeşte aici despre un pahar pe care l-ar vrea departe de El. Paharul reprezintă crucea, iar conţinutul este păcatul nostru. Mai mult decât moartea şi mai teribila suferinţă de pe cruce este ceva ce se pare că noi nu înţelegem. Este vorba despre faptul că Domnul Isus, cel fără păcat, neprihănitul, este făcut păcat pentru noi. Pe cruce, păcatul întregii umanităţi a fost pus asupra Lui. Şi nu este vorba aici de un sens judiciar, sau academic, ci este sensul real. Atât de real încât Dumnezeu Tatăl a trebuit să-şi întoarcă faţa de la El. Nu cred că pentru noi, fiinţe obişnuite cu păcatul, este posibil să conştientizăm onoarea păcatului aşa cum a simţit-o Domnul Isus.

Trebuie observat că Domnul Isus nu cere să evite crucea, ci ca voia lui Dumnezeu să fie făcută. Cred că este imposibil pentru noi să intrăm în deplina semnificaţie, ceea ce s-a petrecut în Ghetsimani, dar cred că acolo este locul unde Domnul Isus a câştigat victoria asupra păcatului.   De asemenea, cred că Domnul Isus a fost ispitit în Ghetsimani la fel cum a fost ispitit în pustie. Observaţi versetul 42:  S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!”

Domnul Isus acceptă paharul. Deci cine spune că Domnul Isus a încercat să evite crucea nu spune un adevăr. El nu a încercat să o evite, ci a fost conştient pe deplin de ceea ce a însemnat ea. Iar păcatul pe care ea îl reprezenta era groaznic.

Domnul Îi îndeamnă să vegheze pentru a nu cădea în ispită. Oare care era ispita de care trebuia să se teamă ucenicii? Cine avea să-i ispitească? Chiar în acele momente Satan era la câţiva paşi de ei luptând cu Domnul Isus. Cine putea să-i ispitească? Cine ne poate ispiti? Satan. El este acela care nu s-a temut şi nu s-a ruşinat să-l ispitească chiar şi pe Domnul. El nu se teme să ne ispitească şi pe noi.  Dar un lucru pe care trebuie neapărat să îl observăm este ascultarea şi supunerea Domnului Isus faţă de Tatăl: De acum lupta era încheiată. Domnul Isus câştigase împotriva Satanei şi planul lui Dumnezeu va fi dus la îndeplinire.  Probabil că şi Domnul a petrecut câteva momente de linişte înainte de a le spune ucenicilor să se trezească.

3). Autoritatea lui Dumnezeu. ( Suveranitatea Lui Dumnezeu ) se manifestă în acţiunile Salel : Dumnezeu zice şi se face : Gen: 1, 3, 6, 9, 11, 14, 20……..Dumnezeu a numit : Gen. : 1, 5, 8, 10……El spune o singură dată ş ise face. ( ex Ge. 1:26, facerea omului ). Dumnezeu dă cele 10 porunci poporului evreu ( şi încă 600 ), şi cele 2 porunci din Noul Testament, ( Mat. 22: 37-40 ). sau  Matei, cap. 5 – 7   ( Fericirile). În Vechiul Testament, lucrarea profeţilor este ultimul avertisment, pentru că aveau Legea lui Moise. În istorie vedem Istoria mântuirii – Mesia – Crucea, ca rezolvarea a păcatelor, dar şi în domeniul laic. Psalmi 47:8 Dumnezeu împărăţeşte peste neamuri, Dumnezeu şade pe scaunul Lui de domnie cel SfântEl orchestrează istoria. Perimetru mântuirii înseamnă : Har – Cristos – Crucea, şi omul – păcatul şi Harul.  Iosua 1:8  Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbîndi în toate lucrările tale, şi atunci vei lucra cu înţelepciune.

Atunci când vorbim de autoritatea lui Dumnezeu, vorbim de Dumnezeu Atotputernic.     Pentru înţelegerea  conceptului de suveranitate al lui Dumnezeu este important să privim şi o parte din atributele lui Dumnezeu prim prisma unor teologi biblici, fiindcă autorii le înţeleg uşor diferit. Făcând acest lucru vom observa faptul căci conceptul de suveranitate este cel mai important dintre ele. Dumnezeu  este acela care a stabilit să se descopere umanităţii. După ruptura relaţie din Eden, fiinţa umană nu ar mai  fi fost niciodată capabil să refacă de unul singur relaţia de tip „eu – Tu”  dintre făptură şi Cel care l-a creat. Revelaţia a venit pe două căi: Revelaţia Naturală şi revelaţia Specială în Cuvânt. Descoperindu-se pe Sine, susţine Calvin, Dumnezeu se adaptează valorii şi inteligenţei omului, El prezintă o auto-înfăţişare pe care noi suntem capabili să  o înţelegem.[2]  Autoportretul creionat de Dumnezeu despre El însuşi ne descopere calităţile Sale. Atributele sunt calităţi permanente. Ele nu pot fi pierdute sau dobândite. Ele înseamnă  ceea ce este Dumnezeu.[3]Mai precis sunt descoperite omului doar o parte din atributele lui Dumnezeu, fiindcă fiinţele finite nu pot să cunoască niciodată infinitul.  „Dacă în adâncul fiinţei Sale nu poate fi pătruns, noi putem totuşi cunoaşte cele din jurul Lui, Îl putem întrezării cu mintea pe Dumnezeu din lucrările Sale”(Rom.1:20).[4] O calitate deosebită ce Îl caracterizează pe El este dragostea. (vezi 1. Ioan, 4:4-8, 16). Iubirea este forma  în care el şi-a descoperit propria apropiere  şi arată adâncul legăturii Sale cu omenirea. Dragostea a fost calitatea care a stat de fapt la baza revelaţiei unui Dumnezeu sfânt, raportată la  omenirea căzută în păcat. Nu putem cunoaşte dragostea lui Dumnezeu în mod exhaustiv. Mintea omenească este limitată, ştiinţa Lui este prea mare ca judecata omului  s-o poată cuprinde. (Ps. 139:6.).  Nici în viitor, când vom fi  eliberaţi de păcat, nu vom putea avea o cunoaştere deplină. Atributele lui Dumnezeu sunt de neînţeles datorită  măreţiei Sale necuprinse.[5]  Factorul care ne face să pricepem atributele lui Dumnezeu este lumina pe care o primim asupra cuvântului Său. (2.Petru.1:19).  Dacă avem ca punct de pornire descoperirea lui Dumnezeu, destinată unei lumi în păcat, se va face lumină în privinţa problemelor spirituale.

Teologii împart atributele lui Dumnezeu în aproximativ două mari categorii: comunicabile în sensul de a le avea şi experimenta şi noi în mod parţial şi necomunicabile, pe care nu le avem nicidecum, doar  având cunoştinţă despre ele.  Dumnezeu posedă atribute pe care nu le înţelegem cum ar fi: natura Triunică, suficienţa de Sine, veşnicia, existenţa în Sine,  dar pe altele le pricepem mai bine, de exemplu mila , harul, credincioşia, înţelepciunea, pentru că în mod  parţial le-am primit şi noi.[6]

O altă calitate al lui Dumnezeu este viaţa. Miracolul vieţii, a vieţii biologice a suscitat interesul tuturor categoriilor de oameni. De la omul simplu, până la omul de ştiinţă care şi-a dedicat viaţa pentru a studia şi cerceta misterul vieţii, toţi au fost interesaţi de acest subiect. Dar Biblia vorbeşte de viaţă în special cu referire la domeniul spiritual, o viaţă dincolo de moarte, o viaţă pe care numai o relaţie corectă cu Dumnezeu o poate da.   De asemenea El, Creatorul  este acela care susţine universul.  Şi noi avem viaţa fizică, dar ea este  limitată, iar viaţa  veşnică o avem doar în El. (Fap.17:27). „Henry susţine că toţi părinţii bisericii, toate crezurile care se referă la natura lui Dumnezeu,  afirmă că El este creatorul şi cel care păstrează în mod puternic universul”.[7]  Pentru om moartea este o barieră ce trebuie trecută. “Dacă dorim să înţelegem viaţa, trebuie să ne eliberăm de moartea spirituală, dacă admitem că nemurirea este destinul ce ne-a fost hărăzit”.[8]

3).  Domnia  lui Cristos  şi  relaţia Sa cu Biserica  Crştinismul îl  înţelege pe Cristos ca Stăpân şi Rege peste Împărăţia Cerurilor, o împărăţie  care face parte din altă lume (Ioan.18:36). Termenul din Noul  Testament,  kurios, este echivalentul lui Yahweh din Vechiul Testament. Noul Testament întrebuinţează numele în legătură cu Cristos. Prima formulă a Crezului Apostolic a fost probabil „Isus este Domnul” (Fap.10:36). Cristos are şi alte Nume care reprezintă funcţii ale Sale ca : Fiul Omului, (Mat.9:6), Salvator, (Isaia 59:20), Mare Preot, (Ps.110:4), Miel (Fap.8:32), (Leu Apoc.5:5).  Pavel pune în contrast propovăduirea cu credinţă a Domnului Isus şi negarea  a domniei Lui.(1.Cor.12:3). Pavel declară că „spre gloria lui Dumnezeu” Isus cel înviat este Domn (Filip. 2:9, şi urm). În Vechiul Testament psalmul 110:1 anticipează domnia, înălţarea şi şederea Sa la dreapta Tatălui.[9] Este greşit ca privind Trinitatea să imaginăm o subordonare în calitate sau esenţă, eroare găsită şi la părinţii bisericii. Scriptura oferă  indicii despre o subordonare a persoanelor Trinităţii doar  în lucrare  nicidecum în esenţă. Este vorba despre lucrarea Fiului şi a Duhului Sfânt (Ioan.15:26). Când vorbeşte despre Isus, „Clement din Alexandria pune accentul pe subzistenţa personală a Logosului, unicitatea cu Tatăl şi existenţa lui eternă, dar îl prezintă ca raţiune divină şi subordonat Tatălui”.[10]

Termenul de Domn nu s-a întrebuinţat în mod predominant în vremea existenţei pe pământ al lui Isus. Discipolii au realizat pe Isus  ca Domn în mod gradat prin descoperirea de Sine a Lui într-o manieră progresivă. Domnia lui a fost expusă în mod complet abia  prin învierea S-a din morţi. În  referinţa din (Evr. 2:3),  ce îl prezintă pe Isus cel istoric. În realitatea spirituală a Împărăţiei lui Cristos cele două concepte de Domn pământesc şi Domn ceresc se identifică.  Ideea că Isus este Domn înţeleasă ca o formulă de politeţe, este combătută chiar de Isus în persoană, în  ( Mat.7:21).[11] Isus însuşi trimiţându-şi ucenicii în lume prezintă statutul de Domn. Un argument în plus este faptul că Evanghelia după Matei este etichetată ca şi  evanghelia Regelui.[12] Pavel nu face distincţie între theos şi curios, diferenţe ce nu existau în lumea contemporană a creştinismului primitiv. Pavel (Romani 3:23), ne învaţă că toţi dispreţuiesc gloria Lui Dumnezeu, iar dreptatea Lui stă chiar în decizia de a afirma această glorie. (Rom. 3:24-25).[13]  Cărţile Noului Testament, Biserica, primii creştini văd o succesiune firească a domniei lui Cristos.  Noul Testament îi acordă Cristosului înviat termeni care în Vechiul Testament erau destinate lui Yahwe (Rom 10:13), (Evr 1:10). Autoritatea divină se concentrează în Fiul Mesianic. Duhul Sfânt  a înzestrat Biserica cu puteri şi virtuţi care anticipează o epocă viitoare.  Biserica actuală  nu îi permite lui Cristos să funcţioneze ca Domn, în mijlocul ei şi acesta este scandalul eklesiologiei secolului XX. Cuvântul nu este pus în practică şi această chestiune nerezolvată este una din cauzele pentru care bisericile funcţionează fără eficacitate  Fiecare cult are neajunsurile sale. Biserica catolică o face prin papalitatea, considerată infaibilă şi prin  doctrina justificării parţiale şi ierarhie. Ecumenismul protestant modern care politizează creştinismul, pluralismul teologic, indiferenţa faţă de evanghelizare, subiectivismul carismatic cu indiferenţa sa faţă de preocupările teologice dominante, fiecare în mod fragmentar şi în acelaşi timp toate la un loc,  refuză pe Cristos de a fi Domn peste Biserică.[14] O teologie eronată va da naştere totdeauna la o  practică şi o  închinare greşită. După nouăsprezece secole de propovăduire a Evangheliei, Cristos este încă un om dispreţuit şi părăsit.  El este vestit şi preamărit de prea puţini oameni. Pasivitatea este elementul care caracterizează creştinismul actual. Suveranitatea divină şi libertatea umană,  denumită evanghelicalism, implică o luptă spirituală între Suveranitatea lui Dumnezeu şi autonomia omului. Dumnezeu este privit ca şi un spectator al evenimentelor de către unii creştini.[15] Ei  uită  de prea multe ori că  lupta spirituală este şi a lor. Teologia adevărată şi biblică ce gravitează în jurul vieţii lui Isus îndeamnă la Evanghelizare. Lumea noastră are o nevoie disperată de a o pricepe şi de a o experimenta.[16]Scriptura ne învaţă că nu este permis să facem compromisuri. În Fapte (17:15), Pavel la Atena, dovedeşte că el şi-a adaptat stilul de exprimare, dar niciodată chemarea. El nu a compromis niciodată mesajul Evangheliei pentru a fi în spiritul vremii sale. Adaptarea mesajului astăzi este cea mai grosolană formă de secularizare, dar noi nu trebuie să predicăm pentru gusturile ascultătorilor.[17]  Asistăm la momente când lumina nu mai este lumină, iar sarea îşi pierde gustul. Creştinii care acceptă că autoritatea şi supunerea biblică este necesară, o fac pentru că ei au mărturisit că Isus Cristos este Domnul.[18] Domnia Lui nu a fost doar una  temporară, iar atunci când ne referim la  Cristos îl definim ca punctul focal al istoriei, în jurul Său gravitând toate evenimentele. Adevărata dezvăluire a lui Cristos ca Rege s-a împlinit doar conform cu îndeplinirea lucrării lui Cristos.  Învierea Lui ia înălţat pe ucenici la o certitudine şi credinţă indiscutabilă în Domnia Sa  (Ioan 20:28). Petru a discutat despre Domnul Isus şi înainte (Fap.1:21) şi după Rusalii  (Fap.2:36). Iluminat de Duhul Sfânt, Pentru apostolul Pavel  Isus este Domn.  În contextul cinei, Pavel face referire la ce a căpătat de la Domnul (1.Cor.11:23). La fel  şi primii credincioşi vorbitori de limba aramaică îl cinsteau pe  Isus ca Domn.  În cadrul „Marii Trimiteri” Domnul  înviat din morţi, vorbeşte despre Împărăţie Lui universală şi neîntreruptă. (Mat.28:18).[19] În Evrei 1:1-4.  Isus Hristos este : moştenitor al tuturor lucrurilor, stă la drepta lui Dumnezeu într-o poziţie de autoritate şi putere, este oglindirea Slavei Lui, ţine toate lucrurile, a făcut curăţirea păcatelor, a moştenit un Nume mai presus de orice Nume.

În Numele lui Isus se va aplica orice genunchi, orice linbă să mărturisească că Isus este Domnul, El dă viaţă veşnică, a înviat din morţi, Hristos este : diferit faţă de alţi proroci, prospăt, îndrăzneţ, puternic în fapte şi cuvinte,. El are autoritate de Fiu, Mântuitor, Domn, Judecător. El este Capul Bisericii.  Isus Hristos se supune autorităţii lui Dumnezeu şi agonia din Grădina Ghestimane ne arată atât latura divină al lui Isus cât şi latura umană ( groaza păcatului ).

4). Autoritatea omului. Mandatul omului este limitat.El a fost destinat să stăpânească  pământul, să-l umple şi să se înmulţească. Geneza 1:28  Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”De asemenea omul numeşte vieţuitoarele :  Geneza 2:20  Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar, pentru om, nu s-a găsit nici un ajutor, care să i se potrivească.  Omul a ieşit de sub autoritatea lui Dumnezeu atunci când s-a răzvrătit., şi a vreau să fie ca Dumnezeu.

Credinţa este  un dar de la Dumnezeu şi prin neascultare o poţi refuza, iar prin ascultare o primeşti. Autoritatea omului este una derivată : Matei 28:19  Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.  20  Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.  Omul are libertate de mişcare : David a dorit să construiască o casă lui Dumnezeu dar nu a fost lăsat fiindcă avea mâinile mânjite de sânge, dar i s-a permis să adune materialele de construcţie şi « Casa lui Dumnezeu » (Templul ), au fost construite de fiul său Solomon.

5). Concluzii. Este necesară o aplicare a Mesajului Divin. De asemenea există o rezistenţă la primirea acestui mesaj dar şi o poruncă valabilă pentru toţi oameni.   Faptele Apostolilor 17:30  Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; Omul are un statut de fiinţă creată, dar pe care îl neagă şi încearcă să-şi depăşească limitele în afara perimetrului oferit de Dumnezeu. Pe de altă parte omul funcţionează corect doar în armonie cu Creatorul său.

Dumnezeu  îşi descopere calităţile Sale, cea mai importantă fiind dragostea care raportată la păcat dă viaţă vecinică. Dar dincolo de dragoste este puterea de a iubii o fiinţă care l-a trădat. Puterea lui Dumnezeu este atributul care stă la baza celorlalte atribute divine.  A  fi puternic, în semnă a fi suveran. Supremaţia  lui Dumnezeu presupune faptul că El realizează tot ceea ce doreşte să înfăptuiască. Acest lucru este deosebit de important dacă ne gândim la Lucrarea Sa de răscumpărare.  Teologi biblici ca Henry, Grudem, Erickson  Boice, percep atributele lui Dumnezeu  cu mici diferenţe, dar le poţi concentra într-un întreg. Dacă privim în ansamblu atributele lui Dumnezeu, Scriptura ne reveleză un Dumnezeu puternic.

Pentru un creştin adevărat Isus Cristos  nu poate fi decât Domn. Biblia îl prezintă pe Cristos Ca Domn al Bisericii. Sunt numeroase referinţele în acest sens, mai puţin în Vechiul Testament dar mai multe în Noul Testament. Cristos are şi alte Nume care reprezintă funcţiile Sale.  Calitatea de Mare Preot, Miel, Leu sau alte funcţii pe care le însumează Cristos nu diminuează calitatea de Domn. Domnia este una terestră, cel puţin teoretic în lumea creştină, dar El este Domn peste Împărăţia Cerurilor, calitate ce I-a fost delegată de Dumnezeu. Cristos este o Persoană din Trinitate. Faptul că nu este recunoscut de lume şi chiar în multe biserici nu are calitatea de Domn,  este de fapt o carenţă spirituală  şi denotă neînţelegerea sau neacceptarea adevărurilor din Scriptură. Pasivitatea majoritară a creştinilor face ca Evanghelia să nu fie vestită, sau mesajul să fie compromis prin denaturare. Dar în final Cristos ca Rege va judeca lumea. Relaţia lui Cristos cu Biserica este o relaţie incompletă din punctul de vedere al funcţiei de Domn ce o are Cristos. Relaţia lui Cristos cu Biserica este o relaţie în desfăşurare, neîmplinită în totalitate. Henry acuză creştinismul secolului XX, de faptul că în realitate Cristos nu este domn în viaţa Bisericilor.

Bibliografie

Ardelean Viorel. Lucrarea de licenţă  pr 2003 Suveranitatea lui Dumnezeu

Alister McGrath ,   Un nor de Martori, Editura LOGOS. Cluj  2001.

Bria Ion, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică , Colecţia „

Didaskalos” Bucureşti 199                                                                                                                                                                                                                                                                                                   DRUMMOND A. LEWVIS, Mesajul Crucii,  O Teologie Contemporană a evanghelizării. Editura I.B.E.Oradea 2001

Evanghelizării. Editura Institutului Biblic „Emanuel”  Oradea 2001

Erickson  Millard , „Teologie Creştină”  . vol 1

GRUDEM WAYNE   „SYSTEMATIC THEOLOGY”  An Introduction to Biblical Doctrine. Inter- Varsity- Pres, Leicester England. Zondervan Publishing House. Copyright 1994 Grand Rapids, Michigan, USA.

 K. Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5

Sait. Itinerar Biblic.  http://www.twrro.ro/attb/

John Piper, Supremaţia lui Dumnezeu in Predicare

Juhn F. MacArthur, Când sarea îşi pierde gustul,

John Stott, Să înţelegem Biblia

Louis Brekhof , The History of Christian Doctrines

Montmogery James  Boice, Fundamente ale Credinţei Creştine,   Editura   Institutului  Biblic„Emanuel”  Oradea , 2000.

Merrill C. Tenney, Studiul Noului Testament, Imprimeria de Vest Oradea 1992

Packer  J. I.    „Evangelism  and  the  sovereignty  of  God”,

Ardelean Viorel

 

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 1239
  • Export PDF: 1
Opțiuni