Pământul se frământă , oftează ameţit ,
De-atâta fum şi ceaţă vederea i-a slăbit ,
Nu mai zăreşte cerul , nici stelele sclipind ,
Se ghemuieşte-n sine , tresare iar uimit
Şi se întreabă-n şoaptă : Eu oare m-am schimbat ?
Sau poate omenirea încet m-a transformat ?
Atâtea mii de ani am fost în univers
O casă pentru oameni - cum Domnul m-a ales -
Dar azi mă simt bătrân , murdar , secătuit ,
Mi-e inima bolnavă , nu mă mai simt iubit !
Când Domnul Veşniciei c-o vorbă m-a creat
Credeam că voi rămâne de-a pururea curat ,
Dar omul s-a schimbat ,iar anii au trecut
Şi orice transformare pe mine m-a durut !
În goana lor nebună spre-o glorie deşartă
Ei au uitat că-s tină -din palma mea luată -
Şi m-au privit de sus luându-mi bogăţia
Ce Domnul mi-a lăsat-o cu toată bucuria !
Acuma sunt sărac , izvoarele-s puţine ,
Şi codrii mei bătrâni au devenit ruine ,
Oceanele-s murdare iar tot ce-a fost frumos
Au transformat în bani pentru al lor folos !

O , Doamne din înalturi , priveşte spre pământ
Şi lasă-nţelepciune prin sfântul Tău Cuvânt...
Trezeşte omenirea din drumul spre pieire
Şi ţine-o vegheatoare pân la a Ta venire!

Mary