Se-ntunecase. De la târle
venea un susur de cobuz.
Se auzea de peste ziduri
un freamăt din cetatea Luz.
Pe câmp, alăturea de cale,
cu tâmpla pe un bolovan,
dormea, trudit de drum, un tânăr,
un călător către Haran.
Dormea cu sufletu-n suspine,
dorit de tihnă, de răgaz.
Și-o lacrimă de-nsingurare
i se uscase pe obraz.
Deși bărbat în plină fire,
el se simțise străbătut
de-un dor de cei lăsați acasă
și-o teamă de necunoscut.
Era pribeag, pornit în taină,
cu inima-nghețată-n piept.
Dar nu amenințat de-un dușman,
ci chiar de fratele său drept.
Erau doi frați născuți din gemeni,
dar, după fire, doi străini:
unul, un vânător năpraznic,
cel'lalt, păstor cu ochi blajini;
unul privind cu necredință
tot ce era în nevăzut;
altul, în binecuvântare
întrezărind supremul scut.
Și noul Cain, plin de ură,
văzând în frate-său un ciot,
și-a zis: “Îl voi zdrobi în cale
cu binecuvântări cu tot!”

Aflând de gândurile-acestea,
degrabă fratele cel blând
și-a-mbrățișat cu drag părinții
și s-a pornit la drum plângând.
De-aceea, când pe piatra rece
pribeagul tâmpla și-a lipit,
el se simțise-atât de singur,
atât de slab și părăsit.
De câte ori și noi asemeni,
când vântul lumii bate greu,
nu ne simțim uitați de oameni
și părăsiți de Dumnezeu!
Căci nu-nțelegem că nu-i nimeni
uitat în gol, pierdut în vid;
că sunt doi ochi ce niciodată
nu ațipesc și nu se-nchid.

Deodată, către miezul nopții,
ca din lumina cea dintâi,
veni din cer o strălucire
pe piatra pusă căpătâi.
Și se făcu apoi o scară
în preajma omului stingher.
Și iată că mulțimi de îngeri
veneau și se-nălțau spre cer.
Era atâta strălucire
și-atâți străjeri cu pasul viu
în locul ce mai înainte
părea o râpă, un pustiu.
S-a deșteptat cu frică Iacov
din gloria acestui vis.
Turnând ulei pe vârful pietrei,
el a privit spre cer și-a zis:
„Stăpâne, de vei fi cu mine
în orice loc pe-acest pământ,
și dacă vei purta de grijă
să am și pâine și veșmânt
și dacă iar mă vei întoarce
de la Haran aici pe plai,
Tu-mi vei fi Domn. Și-a zecea parte
va fi a Ta din tot ce-mi dai.”


*

Și tânăru-a plecat. Destinul
i-a fost mereu printre ciobani.
Cu bucurii și cu necazuri.
Dar după douăzeci de ani,
el se-ntorcea, cum scrie Cartea,
ducând cu el o mare gloată,
două soții și două roabe
cu unsprezece fii și-o fată –
și slujitori și slujitoare,
cirezi de vite și viței,
cămile cu samururi grele,
măgari și capre, oi și miei.
Dar vai, deși bogat, el, Iacov,
fugea din nou către-un liman,
gonit, dar nici acum de-un dușman,
ci chiar de socrul său Laban.
Căci Dumnezeu care văzuse
cum omul lacom de-avuție
făcea din ginere o slugă
aproape fără de simbrie,
dăduse Însuși El lui Iacov
tot dreptu-atâtor străduinți
și-i poruncise să se-ntoarcă
la-ndurerații săi părinți.
Și-acum, la un popas, când Iacov,
în focul dorului de-acasă,
vorbea în lacrimi cu Rahela,
soția lui cea mai frumoasă,
se auzi din drum un tropot
ca de oștire. Și deodată
se coborî Laban cu grabă
de pe-o cămilă asudată:
„De ce-ai fugit pe-ascuns de mine
luându-mi fetele-n convoi,
ca un barbar ce ia cu sila
femei răpite în război?
Ți-aș fi făcut urări de bine
în zvon de cântec și viori,
strângându-mi fetele cu lacrimi
și sărutând pe pruncușori.
O, mâna mea-i destul de tare,
dar Dumnezeu, în mila Lui,
mi-a poruncit în vis: Ia seama,
o vorbă aspră să nu-i spui!
Și-acum eu înțeleg că dorul
de cei de-acasă te-a pătruns,
dar spune-mi, idolii de aur
de ce mi i-ai luat pe-ascuns?”
S-a-ncrâncenat de spaimă Iacov,
lovit în duhul său curat.
“Să moară!” a zis el cu-asprime,
“să moară cel ce i-a furat!
Da. Intră-n corturi, cercetează.
Și orice lucru, bun sau rău,
privește-l cu luare-aminte
și ia cu tine ce-i al tău!”
Laban a scotocit zadarnic.
Însă comoara lui era
furată totuși de Rahela
și-ascunsă-n pernă chiar de ea.
În zori s-au despărțit. Iar Iacov
porni cu turmele la drum.
Osânda însă ce-o rostise
vai, nu s-a prefăcut în scrum
și n-a pierit cum piere-un dangăt
și ți se șterge din auz.
Ci a fost doar ACOPERITĂ
sub legământul de la Luz.


Trecură săptămâni de zile.
Ajunse Iacov la Sucot.
Acolo, c-un altar de piatră
slăvi pe Domnul Sabaot.
În adevăr vedea el bine
că-n anii aceștia douăzeci
un scut ceresc îl apărase
de oameni răi, de inimi reci;
Că legământul ce-l făcuse
pe când a fost un biet pribeag
a fost mai mult decât o haină,
decât o pâine în desag.
Și într-o noapte, Domnul Slavei
îi spuse iar, cu glasul strâns:
„Ridică-te și vino, Iacov,
la Luz, în locul unde-ai plâns... ”
Și Iacov, cu soții, cu roabe,
cu fii, cu slujitori, cu-averi,
veni s-aducă mulțumire
acelei tainice Puteri
de ocrotirea ce-ncepuse
la căpătâiul de fugar
și încheia pe-aceeași piatră
un cerc de dragoste și har.
Dar nu-i veni atunci în minte
să ceară Iacov Celui Sfânt
ca mai departe să-i păstreze
același har, pân' la mormânt;
ca mai departe juruința
din rugămintea lui fierbinte
să ție-asupră-i chipul dulce
al unui Dumnezeu Părinte;
ca între el și cer să fie
nu lanțul unei legi severe,
nu frica, nu dreptatea aspră,
ci legământul de-nfiere.
Vai, Iacov n-a știut să ceară
ca cercul tainicei iubiri
să fie-o cale fără capăt,
o scară spre nemărginiri.
El puse piatră peste piatră
și, înălțând un stâlp ca semn,
turnă deasupra drept ofrandă
un vas de vin și untdelemn.
Apoi porni încet spre Mamre.
Iar Cel ce-i apăruse-n vis
plângea în urma lui. Căci Harul
era acum un cerc închis.

Și n-a trecut prea multă vreme
când, coborând către Efrata,
cel ce fusese fiu ʼnainte
s-a și-ntâlnit cu judecata.
Sentința ce-o rostise Iacov:
“Să moara cel ce a furat!”
lovi acum. Venise Legea.
Și ea nu iartă de păcat
Rahela, ea, cea mai iubită,
o stea din sclipetul divin,
în chinuri fără de iertare
muri, născând pe Beniamin.

*

Noi, frate drag, ce har, ce taină! ,
prin duioșia lui Isus,
prin dragostea ce pentru oameni
L-a-nduplecat și L-a răpus,
avem un cerc etern de slavă,
avem o scară spre zenit,
avem o cale ce ne-nalță
ca o spirală-n infinit.
Vegheaza dar și fii în clocot.
Și viața-n Brațul Lui predă-ți.
Ca să nu cazi din cercul slavei
în cercul asprei judecăți.