N-a strălucit pe cerul Legii
un mai înflăcărat bolid,
un mai strălucitor luceafăr
ca regele psalmist David.
În fața dragostei supreme,
înaripat și plin de jar,
deși născut ca rob sub Lege,
David trăia ca fiu, în Har.
Căci David, în orice faptă,
în orice gând smerit, supus,
rodind profetice simboluri,
trăia prin Duhul Sfânt, Isus.

*

Dar într-o zi, din înălțime,
veni prin îngeri un decret.
Se-nfiorară mii de duhuri
privind spre regele profet.
Era către sfârșitul zilei.
Peste Iordan, la răsărit,
puternica cetate Raba
vuia de-un aspru zăngănit.
Se cățărau pe scări vitejii
în zvon de-aramă și de-oțel.
Se înroșea zidirea-naltă
de sângele lui Israel.
Zburau săgețile în stoluri,
mai iuți ca jocul de lăstun.
În luptă grea, oștirea sfântă
spăla ocara lui Hanun.

În vremea asta, pe Moria,
în pașnicul palat regal,
sub bolți de cedru și de piatră,
un freamăt imaterial,
un susur îngeresc de cântec,
plutea pe sufletești genuni.
Cânta David din harpa-i dulce,
cu sufletul în rugăciuni:
„Te preamăresc!” șoptea profetul,
„Te preamăresc, Părinte drept!
Spre Tine inima curată
și gândurile mi le-ndrept.
Asupra celor răi să cadă
păcatul, ca o stâncă grea!
Înalță-mă după dreptate,
după neprihănirea mea... ”

Dar mâna s-a oprit pe strune
încremenită de-un îngheț.
O adiere necurmată
venea în sufletul răzleț.
O adiere ca de moarte
intra pe geamuri în palat;
ceva nemaitrăit vreodată,
ceva molatic și ciudat...
Se ridică David cu spaimă.
Înfiorat, cu ochii treji,
văzu încrucișări de suliți
și sânge... sânge de viteji.
Și pentru prima oară-n viață
simți războinicul monarc
că parcă-l doare mâna dreaptă
și umărul lipsit de arc;
că parcă-l mustră tihna blândă
și fumu-albastru din cățui
și ultimul suspin de strune
ce mai vibra în harpa lui.
Și-atunci David, ca dus de vânturi,
urcă pe scări către-un liman
și-acolo sus, de pe terasă,
privi în zare spre Iordan...
Era în clipa asfințirii.
Sufla un șuer monoton.
Penumbrele cetății sfinte
se prelungeau peste Chedron.
David își coborî privirea.
Și iată, că-ntr-un vas afund,
văzu sub ziduri o femeie
scăldându-se în râul scund.
Părea un înger singuratic,
un crin cu sclipet de polen.
David o urmărea pe gânduri
ca pe-o lumină din Eden.
Deodată, săgetând văzduhul,
veni pe vânt un călător,
un Goliat ce nu-l poți frânge,
un nevăzut cotropitor.
Și-n pieptu-i de profet, în pieptul
ce-i totuși chivot de pământ,
porni în clocot vijelia
ce surpă templul cel mai sfânt.
Uitând de Dumnezeu, de Lege,
de vremea aspră de război,
de harul ce i se dăduse
de-a fi fruntaș printre eroi,
David dădu porunci grăbite
- furtuna nu-i dădea răgaz -.
Și-a fost adusă sus Bat-Șeba,
soție de oștean viteaz.
David, biruitor cu-o piatră,
fără săgeată, fără scut,
era înfrânt acum în luptă
de Goliatul nevăzut.
Apoi un duh chemă pe altul
să umple proaspătul sălaș.
Și patima chemă minciuna;
minciuna, gândul ucigaș.
Un ordin scurt într-o scrisoare.
Și-n locul cel mai greu trimis,
oșteanul soț căzu în luptă
de-oțelul lui Hanun ucis.

*

În zori de zi, pe scări de piatră,
străjeri la rege au pătruns.
„Natan profetul vrea să intre.”
„Chemați-l... ” regele-a răspuns.

Și iată-l, trist, cu fața suptă,
profetul se arată-n prag.
Și lacrimi i se scurg pe barbă,
pe mâna pală, pe toiag.
„Ce s-a-ntâmplat?” David întreabă.
Iar Natan spune-ncet plângând:
„Erau doi oameni în cetate;
un om bogat și-un om de rând.
Omul bogat avea oi multe.
Săracul nu avea nimic.
Creștea o milușea în brațe,
sub vița lui și sub finic.
Sorbeau alături dintr-o cană
un strop de lapte ca doi frați.
Frângeau același colț de pâine
și adormeau îmbrățișați.
Dar într-o seară, fără veste,
veni la omul cel bogat
un oaspete. Și bogatașul,
din tot ce-avea, nu s-a-ndurat
să ia pentru ospăț vreo oaie,
sau vreo juncană, după plac;
ci a trimis pe robi să smulgă
oița omului sărac!”
„Viu este Domnul!” cu mânie,
David, cutremurat, a zis.
„Cel ce-a făcut această faptă
să fie astăzi chiar ucis!
Și patru miei să ia săracul
de la vecinul său nedrept!
Căci cel bogat n-a avut milă,
n-a avut inimă în piept!”
Iar Natan a privit spre rege
cu ochi aprinși, cu chip de leu.
„Tu, rege, tu ești omu-acesta!
Așa vorbește Dumnezeu:
– Te-am ridicat să porți coroană.
Și-am vrut puterea ta s-o cresc.
Am pus la sânul tău neveste
de neam bogat, de neam regesc.
Iar de-ai fi vrut mai multă slavă,
Eu n-aș fi fost zgârcit stăpân.
De ce-ai disprețuit Cuvântul
și te-ai purtat ca un păgân?
Cum ai putut răpi femeia
cu suflet nepătat și bun,
ca să-i ucizi apoi bărbatul
pe-ascuns, prin brațul lui Hanun.
De-acum în veci de veci oțelul
va fi mereu în casa ta.
Va fi mereu în tine-o rană
ce nimeni n-o va-ndepărta.
Nevestele ți le voi smulge
în ziua ce te va-ngrozi
și altul le va ține-n brațe,
dar nu pe-ascuns, ci-n plină zi.”

David a ascultat osânda
ținând la gură pumnul strâns.
Apoi, lăsându-și fața-n palme,
s-a-ntors și-a hohotit de plâns.
„Vai, am păcătuit! O, Doamne,
Te-am întristat ca un nebun!”
Și Natan a venit spre rege:
„Din partea lui Iahve îți spun.
Eternul nostru Domn te iartă.
Nu vei muri! Te iartă. Dar...
ca plată a nestăpânirii,
a gândului pătat, murdar,
ca preț al faptei sângeroase
ce-a dat batjocurii avânt,
copilul... din nelegiuire...
va merge grabnic spre mormânt... ”

Rămas în marea sală singur,
David s-a prăbușit șoptind:
„Ai milă, Doamne sfânt, ai milă...
Fiori de groază mă cuprind.
Nu pentru viața mea curată,
ci numai pentru harul Tău,
stropește-mi sufletul cu isop
și spală-mă de tot ce-i rău.
Dac-ai fi vrut ca plată jertfe
eu tot ce am Ți-aș fi adus.
Primește pe altar, Stăpâne,
o inimă și-un duh răpus.”

*

Așa s-a săvârșit păcatul
și-osânda marelui erou.
David a căpătat iertare.
Și-a fost apoi iubit din nou.
Dar dacă din osânda-ntreagă
pedeapsa morții s-a retras,
spre îndreptare și exemplu
David purtă tot ce-a rămas.
Nu una singură, ci zece
i s-au luat dintre femei.
Și, după propria sentință
a dat ca plată patru miei:
pe fiul său gingaș al Bat-Șebei,
pe Amnon, prinț moștenitor,
pe Absalom și pe Adonia
ca patru aștri stinși de-un nor.
Iar rana cea rămasă veșnic
pe trupul lui David răpus,
sunt cicatricele rămase
pe fiul său etern, Isus...

*

Cât despre noi, frați de credință,
noi toți am fost deplin iertați.
Dar o pedeapsă tot rămâne:
MURIM... dar nu neantizați,
căci nu murim pe totdeauna
și nu ne ducem în Infern.
Ci, noi, în clipa cea supremă,
noi vom primi un trup etern!