Vâsleau apostolii pe mare...
Și stelele, ca flori de-april,
îi însoțeau din depărtare
către Galil.

Purtau în pieptul lor pescarii
un sens înalt, răscolitor.
Și-un cântec sfânt pe-albastre arii
plutea ușor.

Purtau în ei un chip, o slavă,
cuvântul Marelui Mister.
Părea că pământeasca navă
urca spre cer.

Deodată, dușman al visării,
porni un freamăt, un galop.
Se încreți oglinda mării.
Veneau nori grei deasupra zării
snop lângă snop.

Cu muget, apele în stivă
cădeau pe laturi în prăval.
Luptând cu vântul împotrivă,
corabia plutea-n derivă
din val în val.

Erau demult trăiți cu marea,
de prunci, cei doisprezece frați.
Dar, vai, titanii spumegați
loveau în chivot cu spinarea
tot mai turbați.

Apostolii, scrutând urgia,
zadarnic se uitau mereu.
Ah, nu venea Ieșu Mesia! ...
Îi va-nghiți pe veci mânia
lui Dumnezeu!

Trecură ceasuri lungi. Și iată,
în bezna fără de hotar,
corabia părea uitată
ca un sicriu lăsat în zloată
fără gropar.

Atunci, în urma lor, departe,
ca o nădejde care-alină,
zăriră-n noapte o lumină,
o zare între vis și moarte
de care sufletul se-anină.

Frumos... dar nu ca Absalom,
ci ca un psalm în zvon de harpă,
venea un Rai cu chip de om.
Și apele-I stăteau sub talpă.

– Vedeți? Acolo... e o zare...
– Vai! Vine CINEVA spre noi! ...
– E-un înger! E o arătare!
– E un strigoi!

– Ba nu! Ați auzit? Ne cheamă!
E-un om în mijlocul furtunii...
– EU SUNT! SĂ NU VĂ FIE TEAMĂ!
– E EL! RABUNI!

Ioan se-nalță ca un cedru.
Andrei răsufletul își ține.
– De ești TU, DOAMNE, strigă Petru,
hai, cheamă-mă la Tine!

– Da, Petre, vino! Fără glas,
se-nalță Simon peste pupă.
Și pieptu-i gata să se rupă.
El face-n apă primul pas.

– Priviți! ... În valuri ce nechează,
în coame de stihii rebele,
credința unui om creează
granit sub ele.

– Mai fă un pas! Și încă... încă...
apostolul, de freamăt plin,
venea spre Tainicul Rabin...
EL, Salcia schimbată-n Stâncă!

Simțea că ceru-ntreg e-aproape.
Că mii de îngeri vin pe vânt.
Întâiul om de pe pământ
mergea pe ape! ...

Isus zâmbea. Din veșnicie
voia să-Și crească-n Duh făptura.
Și-acum ea biruia natura!
Ce măreție!

Dar vai, învinsă o secundă,
se-ntoarce firea la asalt.
Cu piept mai dur și mai înalt
se-azvârle marea furibundă.

Iar Petru brâul își descinge.
Se-aruncă-not, lovind cu amar.
Oprește-te, viteaz pescar!
Să lupți cu valul e-n zadar,
te va învinge!

În suflet spumele-i pătrund,
grăbind asupra lui să treacă.
- Ah, Doamne, apele mă-neacă!
Mă duc la fund!

– De ce-ai privit la valul-n spume?
Credința, cât se înfiripă,
se pierde toată într-o clipă?
Cât voi mai fi cu voi în lume?

Și mână-n mână, împreună,
Isus și Petru vin acum
călcând pe ape ca pe-un drum,
stăpâni pe val și pe furtună! ...

Râzând smerit ca un copil,
se-ntoarce Petru, blând erou.
Răsar pe boltă flori de-april.
Pornind sub ultimul ecou,
apostolii vâsleau din nou
către Galil...

*

Credința e un drum pe ape.
Să lupți cu valul de păcat,
fără Isus, ești condamnat
Și n-are cine să te scape.
Dar dacă vrei să-nvingi talazul,
nu te-arunca, vei fi răpus:
apucă mâna Lui Isus!
Pe pieptul Lui să-ți stea obrazul!

Privește Jertfa Lui Divină,
adoră gândul Său mereu,
plutind alături, în lumină,
mai sus de legi, mai sus de tină,
spre Dumnezeu!