E zi de sfântă Cincizecime.
E ziua ta, o, Sfinte Duh!
Coboară iar din înălțime
Cu snop de flăcări în văzduh!
Trimite, Tată, iarăși norul,
revarsă sfântul Tău șuvoi
și vino prin Mângâietorul!
Cobori la noi!

Te strigă iar atâtea glasuri,
copii cu sufletul devot.
Ni-i dor de-acele sfinte ceasuri
când ne vorbeai de pe chivot.
Ni-i dor de ploaia revărsării,
de semne-n cer și stâlpi de fum.
O, nu lăsa s-o dăm uitării!
Cobori și-acum!

Cu cât mai mulți în largul zării
Te chemăm azi și Te dorim
ca-n ziua binecuvântării,
atuncea, în Ierusalim!
Într-o căsuță ne-nsemnată
a fost pe lume-ntâi să vii.
Atunci erau o mică ceată,
azi mii și mii!

Abia se săvârșise-n lume,
din îndurarea Celui Sfânt,
cea mai puternica minune:
supremul vieții legământ.
Isus, iubind dumnezeiește,
Se dăruiește umilit:
El, Mare Preot, ce jertfește,
El, Miel jertfit.

Abia pornise vestea mare
c-a înviat din morți Isus,
iar stropii jertfei salvatoare
se mai vedeau acolo sus…
Stătea o cruce-n deal pustie
și gol mormântul, cum e scris,
și drumul către veșnicie
era deschis.

Dar nu era putere-n lume,
izvorul tainic de minuni.
De-aceea stăruiau anume
apostolii în rugăciuni.
Deodată-n blânda dimineață
se-aude-un vuiet din tării
din bolta cerului măreață
din vijelii.

Un tunet bubuie din slavă,
pereții parcă se desprind.
De zguduirea lor grozavă
fiori de spaimă te cuprind.
Se-aud rostogoliri și frângeri.
Și-n glas de tainice rostiri,
se-arată ceru-ntreg de îngeri
și de oștiri.

Vin scăpărări de foc în fugă,
lumini din slava lui Isus.
Cu brațele întinse-n rugă,
apostolii privesc de sus.
Un val de foc ca rupt din soare
din înălțimi s-a revărsat.
Și-o flacără spre fiecare
s-a îndreptat.

O! Cine ar putea să spună
ce dragoste-i va fi cuprins,
de când purtau acea cunună
ce pe vecie s-a aprins?
Ce freamăt dulce și fierbinte?
Ce gânduri ce te nalță-n zbor?
Nici psalmii nu aveau cuvinte
cu mai mult dor.

Din pieptul lor și de pe buze
pornise glasul vieții noi:
când mângâios ca din cobuze,
când ca o trâmbiță-n război.
Din piatra inimii pustie,
în Cerul marii bucurii,
țâșnise râul de-apă vie
spre veșnicii.

De-atunci cu undele-i bogate
El a pornit spre văi adânci,
când revărsat prin șesuri late,
când stăvilit prin muchi de stânci,
turnând torente de iubire,
și-acel susupin în rugăciuni,
dând tuturor descoperire
și dând minuni.

O, râu de viață, de putere,
Tu, dar trimis de blândul Miel,
Tu celor orbi le dai vedere
ca să poată privi spre Cer;
prin Tine surzii-aud Cuvântul
și glas voios dai celui mut.
Iar cei ologi întreg pământul
l-au străbătut.

Tu risipești din lume somnul
ce ține sufletul ascuns.
Prin Tine noi vorbim cu Domnul
și tot prin Tine-avem răspuns.
Tu ne dai vise și vedenii,
ne dai cântări și ne vorbești
în limbi apuse de milenii
sau îngerești.

Tu aperi de-a ispitei șoapte,
Tu ușurezi atâtea cruci.
Tu faci să cânte-n miez de noapte
pe cei cu gleznele-n butuci.
În clipe dragi de adorare
înalți pe mulți de la pământ
și-nveți pe credincioși să zboare
spre Cerul sfânt.

Iar astăzi Tu ne dai de veste
prin porți străjerii veghetori
că multă vreme nu mai este
pân-la-ntâlnirea cea din nori.
Ca Noe-n vremile vechimii,
ce îndemna spre Dumnezeu,
Tu chemi, din ziua Cincizecimii,
Tu chemi mereu.

Curând se va opri izvorul.
Biserica se va-nălța.
Iar Duhul Sfânt, Mângâietorul,
va fi luat și El cu ea.
O, câți în lume vor rămâne
cu inimile în văpăi,
strigând: “Nu ne lăsa, Stăpâne,
suntem ai Tăi!

Ce-i drept, nu Te-am urmat niciunde,
că-i greu cu valu-acestei vieți!”
Și Domnul, vai, le va răspunde:
“Nu vă cunosc cine sunteți!”
De-aceea-n ceasul cel din urmă,
noi Te rugăm, ca niște prunci:
Coboară peste-a noastră turmă,
O, Duh din Ceruri,
ca atunci.

Cum păsările călătoare
învață puii lor să zboare
spre-a-i duce-n stolul călător,
coboară, Duhule de viață,
și dă-ne aripi și ne învață
ca toți, în ziua cea măreață,
să fim în zbor!
să fim în zbor!