TÂNGUIRE ŞI LAUDĂ

Ps.77

Nu vreau mângâierea lumii
când necazul mã-nfãşoarã.
Ci mã-ndrept cu plâns de rugã
cãtre Tine-n fapt de searã.

Îmi aduc mereu aminte
de lucrãrile trecute
şi mã prinde-o grea mâhnire
când vãd inimi reci şi mute.

Harpa adorãrii mele
plânge singurã în mine.
Şi Te strig în miez de noapte
cu-ntrebãri de vai-uri pline.

Sã ne lepezi Tu, Stãpâne,
vei putea pe totdeauna ?!...
Ţi-ai uitat bunãvoinţa
ce ne însoţea întruna ?!...

Bunãtatea Ta eternã
are margini, se terminã ?!...
Unde Ţi-e fãgãduinţa
mântuirii din ruinã ?

Pentru-al ranei bucium jalnic
milei sã-i fi pus zãvoare ?!...
Ţi-ai retras într-o mânie
de la noi a Ta-ndurare ?!...
*
* *
Suferinţa ce m-apasã
iatã, Doamne, care este :
nu-Ţi mai vãd lucrând în lume
braţul Tãu din zãri celeste.

Dar tristeţile acestea,
totuşi, nu vor fi în stare
sã mã-mpiedice vreodatã
sã Te laud prin cântare.

Mari minuni de-odinioarã
mã tot cheamã-n zvon de lirã
sã-Ţi vestesc puterea sfântã
ce profeţii-o prevestirã.

Ale Tale cãi sunt sfinte,
rãzvrãtiţii cad pe ele ...
Tu-i cobori pe toţi cei mândri,
pe smeriţi îi sui spre stele.

Apele când Te vãzurã
s-au cutremurat deodatã.
S-au pus norii în mişcare
şi-au turnat ca din gãleatã.

Ai trimis sãgeţi de fulger
luminând întreaga lume.
Ţi-ai croit un drum prin mare
şi Ţi-ai fãurit un Nume.

Ţi-ai povãţuit poporul
ca pe-o turmã în pustie.
Doamne, noi, creştinii de-astãzi,
sã-Ţi slujim vrem numai Ţie.

Sã umblãm ca fii ai zilei,
dupã cum ne-ai dat chemarea.
Tu eşti Cel ce faci minunea.
Partea noastrã-i ascultarea.