Oare viaţa ta este doar o întamplare?
Te-ai gândit vreodată de ce rana doare?
Ai privit răsăritul de soare, după o furtună?
Ai simţit ce grea e povara, când răul în tine se-adună?

Să fie totul venit din neant, din abis
Şi umbletul tău, peste veacuri, să rămână de-a pururi un vis?
Unde se duc sentimente, trăiri şi vorbe şi patimi,
Un haos de gânduri, de fapte şi datini?

Să fii doar inerţie într-o bezmetică lume,
O energie slabă, ce licăre şi apoi apune?
Un val ce se înalţă semeţ peste ape de mare,
Ce uită c-a fost un picur finit, cândva în izvoare?

Oare viaţa ta a început şi se termină aici?
Unde dispare inocenţa şi zâmbetul pur, tu ce zici?
Când pasul tău indecis a început să calce pământul
Şi glasul tău firav a învăţat să pronunţe cuvântul…


Ce mână te-a creat din nimic şi te-a înzestrat,
Cu puterea de a discerne între bine şi rău, fals şi adevărat?
Există un singur răspuns şi acesta prin har,
S-a revelat mulţimii, când Isus a murit atunci la Calvar.

Oare viaţa ta este doar o întâmplare?
Din perspectiva unui munte, privind, eşti o grandoare,
Semeţ priveşti spre valea ce pare aşa de-adâncă
Şi te mândreşti cu starea-ţi de piatră şi de stâncă…


Dar ia coboară-ţi eul şi fii în univers un fir de praf!
În empirismul tău, cum vezi acum înaltul? Eşti doar un epitaf,
Gravat în Cartea vieţii! Doreşti să fii aici o vagă amintire,
Sau prin credinţa în Isus, o stea -n Nemărginire?

Mai este timp să cugeţi, s-alegi, cât încă mai e har,
Dar nu-aştepta prea mult, gândeşte-te că fiecare zi sub soare e un dar,
Cu fiecare clipă care trece, nesimţit peste a ta fiinţă,
Te-apropii de tăcerea infinită-n neguri, sau de Lumina veşnică, în biruinţă…


01/07/10, Barcelona- Lucica Boltasu