Și atunci voi veghea undeva nevăzut
Poeziei să-i stărui scânteie
De un foc fără capăt și neabătut
Ars în lemnuri de Cale lactee.

Din priviri mă vei strânge ca o floare-nserând,
Mă vei duce la Tine-n privire.
Să măsori învelișul între cer și pământ
Ce-l numești când se lasă iubire

Ca o seară pe șes, ca un fulg în tării,
Ca o toamnă cu soare pe lanuri,
Înfrunzește mlădița în care Tu vii
Ca o oaste sub sfintele flamuri.

Și Te-aștept ingerind în poem ascunziș
De simțire curată și plină
Cum e râul în zumzetul răsfirat pe pietriș,
Amintindu-și un val ce-o să vină...