1. S-au dat la o parte pietrele ce-mi îngreunau cărarea,
În urmă-a rămas nisipul rece și-un vânt,
Ce-mi urla în suflet, ca o veche deșteptare,
Și mă purta, fără să știu, spre-un deal de legământ.

2. Purtat de curentul urletelor din gloată,
M-am desprins de câmp, de toate câte știam,
Și-am mers cu cei ce-L duceau, fără să-mi dau seama,
Spre Golgota, fără să știu de ce mergeam.

3. Pe deal, sub cerul tulbure, L-am întâlnit pe El,
Cu fruntea învelită-n spini și sângele curgând,
Părea că duce-n trupul Lui povara unui veac rebel,
Iar lumea Îl privea, batjocorind și râzând.

4. Coroana de spini îi apăsa fruntea,
Ca și cum Edenul însuși se întorsese înapoi,
Fiecare spin purta blestemul de pe urmă,
Iar fiecare rană striga în locul nostru: „Noi”.

5. I-am văzut mâinile bătute-n lemn,
Aceleași mâini ce binecuvântaseră și-au vindecat,
Un cui străpungea păcatul din Eden,
Altul, tot ce omul de atunci a adunat.

6. Rând pe rând, din mulțime, se ridica ocară,
Dar El tăcea sub cerul devenit pustiu,
Și, dintre toate glasurile ce-L loveau ca o povară,
S-a auzit doar rugăciunea: „Tată, iartă-i, că nu știu.”

7. Priveam spre mama Lui, Maria, împietrită,
Cu toată durerea lumii strânsă-n mâini,
Sub cruce, dragostea ei părea zdrobită,
Iar cerul se făcea mai greu peste străini.

8. Apoi o lance i-a deschis coasta,
Și sângele cu apa au curs tăcut în jos,
Ca și cum, din rana aceea, Dumnezeu ne-ar fi spus
Că viața se va naște chiar din trupul lui Hristos.

9. Și mi-am adus aminte de coasta lui Adam,
Din care se născuse cândva întâia iubire,
Acum, din coasta Lui, sub lemnul de pe deal,
Se deschidea o cale spre-o nouă zidire.

10. Picioarele-I străpunse, așezate peste lemn,
Purtau parcă blestemul drumului din grădină,
Cel ce fusese trimis să fie Miel și Semn
Era acum între pământ și cer, sub vina noastră plină.

11. Iar haina Lui, împărțită la zaruri, jos,
Îmi spunea o taină pe care n-o știam
Că tot ce fusese scris despre Hristos
Se împlinea sub ochii mei și eu încă tăceam.

12. Atunci am înțeles de ce mă purtase gloata,
De ce urcasem dealul fără să știu de ce
Nu priveam doar moartea unui Om în fața mea
Priveam păcatul meu bătut în cuie.

13. Și când Și-a plecat fruntea, s-a făcut tăcere,
De parcă timpul însuși și-ar fi oprit suflarea,
Edenul plângea în lemnul plin de durere,
Iar Crucea deschidea spre cer o nouă cale.

14. Eu am plecat de-acolo, dar n-am mai fost aceeași,
Purtam în mine chipul Celui răstignit.
Am înțeles târziu că, dintre toți barbarii,
Eu eram omul pentru care El a murit.