x
Strofă 1
Văd de departe, pe-a mea cale, Cum stă o groapă la pândit, M-ademenește cu-ale sale, Spre pasul greu și rătăcit.
Strofă 2
Cel rău, cu vorbe îmbietoare, Îmi țese curse, rând pe rând. Promite cerul în vânzare, Dar duce sufletul-n mormânt.
Strofă 3
În ea-s plăceri fără măsură, Tot ce-ar pofti un om cândva, Dar orice dar e o făptură Ce moartea-n sân o va purta.
Strofă 4
Aur putrezit se-adună, Cât poate lumea să cuprindă, Rubine dorm sub grea țărână, Iar safirele și-au pierdut a lor lumină.
Strofă 5
Din toate zările-mpreună S-a strâns o negură de fum, Să spele omul, vrând minciună, Cu-al morții amăgitor parfum.
Strofă 6
În cerneala cea amară Ce haina albă a pătat, Se pierde inima ușoară, Și chipul sfânt e întinat.
Strofă 7
Prin inima pustiului umblu, Pe nisipul fierbinte și pustiu, Speranța-mi cade-ncet în scrum, Sub cerul mut și cenușiu.
Strofă 8
Obosită-mi este firea, Puterea parcă s-a sfârșit, Abia mai pot rosti simțirea: „O, Doamne, nu mai pot... ” smerit.
Strofă 9
Ecoul vorbei se destramă Prin văi de dor și de suspin, Iar inima, cuprinsă-n teamă, Se zbate singură-n destin.
Strofă 10
Privesc în jur și nu văd cale, Doar praf și umbre pe pământ, Doar ochii mei, în a lor jale, Se-nalță tainic către Cel Sfânt.
Strofă 11
Și-atunci, în liniștea adâncă, Când orice glas părea pierdut, Am auzit o șoaptă blândă Ce o credeam pierdută în trecut:
Strofă 12
„Nu te-am lăsat în încercare, Nici n-am uitat de drumul tău, Eu sunt izvor de alinare, Și scut în ceasul cel mai greu.
Strofă 13
Când slăbiciunea te doboară, Amintește-ți că Eu sunt puterea ta, Iar noaptea cea mai grea de-afară Nu poate stinge steaua Mea.”
Strofă 14
Atunci am prins din nou putere, Cu pas smerit am înaintat, Căci harul sfânt mi-a fost scăpare, Și cu iubire m-a-mbrăcat.
Strofă 15
Și chiar de groapa mă mai cheamă, Cu-al ei venin și-al ei parfum, Eu merg înainte fără teamă, Cu Domnul meu pășind pe drum.
Strofă 16
Că aurul lumii putrezește, Iar slava ei se stinge-n vânt, Dar cine-n Domnul nădăjduiește, Va moșteni un cer preasfânt.
Strofă 1
Văd de departe, pe-a mea cale, Cum stă o groapă la pândit, M-ademenește cu-ale sale, Spre pasul greu și rătăcit.
Strofă 2
Cel rău, cu vorbe îmbietoare, Îmi țese curse, rând pe rând. Promite cerul în vânzare, Dar duce sufletul-n mormânt.
Strofă 3
În ea-s plăceri fără măsură, Tot ce-ar pofti un om cândva, Dar orice dar e o făptură Ce moartea-n sân o va purta.
Strofă 4
Aur putrezit se-adună, Cât poate lumea să cuprindă, Rubine dorm sub grea țărână, Iar safirele și-au pierdut a lor lumină.
Strofă 5
Din toate zările-mpreună S-a strâns o negură de fum, Să spele omul, vrând minciună, Cu-al morții amăgitor parfum.
Strofă 6
În cerneala cea amară Ce haina albă a pătat, Se pierde inima ușoară, Și chipul sfânt e întinat.
Strofă 7
Prin inima pustiului umblu, Pe nisipul fierbinte și pustiu, Speranța-mi cade-ncet în scrum, Sub cerul mut și cenușiu.
Strofă 8
Obosită-mi este firea, Puterea parcă s-a sfârșit, Abia mai pot rosti simțirea: „O, Doamne, nu mai pot... ” smerit.
Strofă 9
Ecoul vorbei se destramă Prin văi de dor și de suspin, Iar inima, cuprinsă-n teamă, Se zbate singură-n destin.
Strofă 10
Privesc în jur și nu văd cale, Doar praf și umbre pe pământ, Doar ochii mei, în a lor jale, Se-nalță tainic către Cel Sfânt.
Strofă 11
Și-atunci, în liniștea adâncă, Când orice glas părea pierdut, Am auzit o șoaptă blândă Ce o credeam pierdută în trecut:
Strofă 12
„Nu te-am lăsat în încercare, Nici n-am uitat de drumul tău, Eu sunt izvor de alinare, Și scut în ceasul cel mai greu.
Strofă 13
Când slăbiciunea te doboară, Amintește-ți că Eu sunt puterea ta, Iar noaptea cea mai grea de-afară Nu poate stinge steaua Mea.”
Strofă 14
Atunci am prins din nou putere, Cu pas smerit am înaintat, Căci harul sfânt mi-a fost scăpare, Și cu iubire m-a-mbrăcat.
Strofă 15
Și chiar de groapa mă mai cheamă, Cu-al ei venin și-al ei parfum, Eu merg înainte fără teamă, Cu Domnul meu pășind pe drum.
Strofă 16
Că aurul lumii putrezește, Iar slava ei se stinge-n vânt, Dar cine-n Domnul nădăjduiește, Va moșteni un cer preasfânt.
1. Văd de departe, pe-a mea cale, Cum stă o groapă la pândit, M-ademenește cu-ale sale, Spre pasul greu și rătăcit. 2. Cel rău, cu vorbe îmbietoare, Îmi țese curse, rând pe rând. Promite cerul în vânzare, Dar duce sufletul-n mormânt. 3. În ea-s plăceri fără măsură, Tot ce-ar pofti un om cândva, Dar orice dar e o făptură Ce moartea-n sân o va purta. 4. Aur putrezit se-adună, Cât poate lumea să cuprindă, Rubine dorm sub grea țărână, Iar safirele și-au pierdut a lor lumină. 5. Din toate zările-mpreună S-a strâns o negură de fum, Să spele omul, vrând minciună, Cu-al morții amăgitor parfum. 6. În cerneala cea amară Ce haina albă a pătat, Se pierde inima ușoară, Și chipul sfânt e întinat. 7. Prin inima pustiului umblu, Pe nisipul fierbinte și pustiu, Speranța-mi cade-ncet în scrum, Sub cerul mut și cenușiu. 8. Obosită-mi este firea, Puterea parcă s-a sfârșit, Abia mai pot rosti simțirea: „O, Doamne, nu mai pot... ” smerit. 9. Ecoul vorbei se destramă Prin văi de dor și de suspin, Iar inima, cuprinsă-n teamă, Se zbate singură-n destin. 10. Privesc în jur și nu văd cale, Doar praf și umbre pe pământ, Doar ochii mei, în a lor jale, Se-nalță tainic către Cel Sfânt. 11. Și-atunci, în liniștea adâncă, Când orice glas părea pierdut, Am auzit o șoaptă blândă Ce o credeam pierdută în trecut: 12. „Nu te-am lăsat în încercare, Nici n-am uitat de drumul tău, Eu sunt izvor de alinare, Și scut în ceasul cel mai greu. 13. Când slăbiciunea te doboară, Amintește-ți că Eu sunt puterea ta, Iar noaptea cea mai grea de-afară Nu poate stinge steaua Mea.” 14. Atunci am prins din nou putere, Cu pas smerit am înaintat, Căci harul sfânt mi-a fost scăpare, Și cu iubire m-a-mbrăcat. 15. Și chiar de groapa mă mai cheamă, Cu-al ei venin și-al ei parfum, Eu merg înainte fără teamă, Cu Domnul meu pășind pe drum. 16. Că aurul lumii putrezește, Iar slava ei se stinge-n vânt, Dar cine-n Domnul nădăjduiește, Va moșteni un cer preasfânt.