Adesea cad sub stropi măgulitori
Ai vorbelor rostite de guri fără căpestre.
Am mulți prieteni veseli și binevoitori
Ce-mi plimbă la urechi un susur de orchestre.

Cât capul șarpelui nu e zdrobit sub talpă
El caută să muște, înveninat și-abil!
Mă-mpiedic uneori de-a bunătății clapă
Ce-o moștenesc și-o mângâi (la fel ca un copil).

Și alteori mă-mpiedic de sălcii și răchite
Îngenunchiate, rupte când trăsnete se-aud,
De norii care-și poartă aripile rănite
De-atâta zbor sălbatic, spre stelele din sud.

Dar câteodată iau de fălci leviatanul
Când întâlnesc în cale vreun spic de grâu zdrobit
Rup în fâșii cămașa, precum Samariteanul,
Ca să-i îndrept spinarea spre cerul însorit.

Fug de păcat, de ură, de amăgiri deșarte...
Odată, (cu povara,) la Cruce am căzut.
Acolo am văzut că omul se desparte
De firea lui rebelă, de moarte și trecut.

Mă-mpiedic nu de viață sau visuri ne-mplinite
De lume mă împiedic și de-ale ei ispite...