1. Undeva, departe-n cer, într-un loc ascuns,
E-o grădină unde pacea n-a apus,
Iar când Dumnezeu pășește-n ea, în zori,
Pe chipul Său zărește un zâmbet printre flori.

2. Acolo cresc petale albe, ca de nea,
Și crini ce-și pleacă fruntea-n fața Sa,
Sunt trandafiri cu roșul lor aprins,
Și flori ce poartă-n taină câte-un spin, la culoare închis.

3. Sunt galbene, ca razele de soare,
Și-albastre, ca o mare fără zare,
Sunt mov, ca cerul când se lasă seara,
Și roz, ca zorii când ating câmpia vara.

4. Niciuna nu-i la fel în frumusețea ei,
Căci fiecare poartă darul primit de El,
Iar Dumnezeu le știe pe fiecare,
Le știe rădăcina, parfumul și culoarea.

5. Pe unele le mângâie lumina,
Pe altele le-adăpostește în răcoare umbra,
Pe unele le ține lângă apă,
Pe altele le lasă vântul să le bată.

6. Dar dintre toate, una-L face să zâmbească,
Un trandafir ce-ncepe să-nflorească.
Deși pe ramuri spinii îl împung,
El nu-l alungă, ci-l îngrijește blând.

7. Căci nu iubește numai floarea fără spin,
Ci și pe cea ce poartă urme și suspin,
El vede dincolo de rana care doare
Și știe ce ascunde fiecare floare.

8. Se-apleacă încet peste tulpina frântă,
O leagă cu răbdare și o alintă,
Îi curăță spinii duri, ce pot răni,
Și stă lângă ea până va înflori.

9. Iar dacă buruieni cresc printre flori,
El vine să le smulgă până-n zori,
Nu lasă răul să le sufoce iar,
Căci Dumnezeu le este Grădinar.

10. Cu mâna Sa curată sapă pământul
Și culege rădăcina ce-a purtat-o vântul,
Iar locul unde buruiana a crescut
Îl face iar roditor, precum la început.

11. Mai vede câte-o iederă legată
De-o floare ce fusese odată minunată
Și o desprinde încet de pe tulpină,
Căci vrea din nou să-i dea lumină.

12. Nimic din ce-o apasă nu-I ascuns,
Nici rana veche, nici suspinul nespus,
El știe ce o leagă, ce o doare,
Și vine cu iubire și răbdare.

13. Dar floarea trebuie și ea să se deschidă,
Să lase ploaia peste ea să cadă,
Să-și lase rădăcina în pământ,
Și să primească viață din mâna Celui Sfânt.

14. Și poate că grădina nu-i departe,
Nici ascunsă după porți sau gratii deșarte,
Căci Dumnezeu, în taina Sa,
Și-a mai întocmit o grădină: inima.

15. Iar noi suntem florile din ea,
Fiecare cu parfumul și povestea sa.
Unii purtăm petale de lumină,
Alții purtăm spini ascunși sub rădăcină.

16. Uneori, sub flori, se-ascunde câte-o rană,
Ce crește-n taină, zi de zi, în goană,
Iar alteori, când sufletul suspină,
Se stinge-n noi lumina cea divină.

17. Dar El vine și-n inimile noastre,
Și caută prin colțurile cele mai ascunse,
Dezleagă ceea ce ne ține-n ascuns,
Și face să răsară un mugur de sus.

18. Dar nu ne cere doar să stăm și să privim,
Ci ne cheamă împreună să lucrăm, să iubim,
Să smulgem buruiana ce-o vedem în noi,
Să nu mai lăsăm răul să prindă iar altoi.

19. Căci Dumnezeu ne iubește și ne vrea aproape,
E printre noi în zile bune și în noapte.
Dar dragostea nu poate fi doar un cuvânt,
Ci-o inimă ce-L caută pe El, mereu cu mare avânt.

20. Și poate, într-o zi, când vom privi în sus,
Vom înțelege tot ce Grădinarul ne-a spus:
Că-n marea Sa grădină, sub cerul infinit,
Înflorește doar acela ce-L iubește necontenit.