Durerea mea

Durerea mea, voi nu o ştiţi şi e atat de mare,
Că munţi întregi n-ar egala şi ape multe n-ar putea
S-o –ntreacă în amploare.

Şi cred în fine că un om care acum suspină,
Ce strigă înspre al său Domn, fără pace, fara somn,
Doar Isus îl alină.

Nu mai găsesc la orizont nimic din izbăvire,
Sunt ca o barcă de granit ce se cufundă la zenit,
În marea de pierire.

Durerea mea, nisip mărunt şi mişcător alene,
La adierea unui vant la valuri care vin curand
Mă năruie-n perene.

Nu mă pot ridica deloc şi disperat, in mine,
Mă zbat, dar trist, în faţa mea, nimic nu mai era ceva
Să mă inalt pe culme.

Iar în prejur fug de speriet umbre ca din străfunduri
Cu nişte braţe mă atrag, mă chinuie şi trist pribeag,
Mă lasă dus pe gînduri.

Durerea mea, amarul meu, singurătatea-n sine
E o povară. Cat de greu, e drumul care-l duc mereu,
Încovoiat pe vine.

Nu e mister de dezlegat,iar omu-i doar tacere,
Ce-i flutură cuprinsul eu, spre ţiinta pusă-n drumul său,
Involt la a mea durere.

În zbaterea ce o cuprind şi zilnic mă-nfăşoară,
E ca o apă fără fund ce vanturile o străpung
Şi o duc de subţioară.

In valuri eu mă văd pierdut, un sorţ căzut din stele,
Ce strigăt trist în noaptea rece, cu-nfrigurare mă petrece
Şi-s plîngerile grele.

Credinţa-i tot ce eu tînjesc ,dar am rămas făr vise,
Cu doruri mari din paradis, tanjesc spre Stanca ce e scris,
În bibliile zise.

Un om cu ceva-n rostul lui din fire şi mistere
În arca celora ce pier ce n-au pe nimeni sus în cer
Mă cheamă în tăcere.

II

Durerea că nu am urmat, o stea pe calea mare,
Un far o stancă-n infinit,un greu colos de neurnit,
Mă prinde-n disperare.

Dar undeva pe cer mărunt un Braţ ce poarta ţine,
Şi a lăsat lumina-n ea, iată că acum mă vrea
Se uită şi la mine.

Acum, eu strig din răsputeri, privind la înălţime,
Că dincolo de asfinţit e lumea, care am dorit
Sa vina si la mine.

Durerea că ne împliniţi sunt paşii mei în Domnul,
Şi strofele ce curg mereu ,ce mă ating în drumul meu
Oprindu-mă în totul.


AMIN