Ţi-aduci aminte
suflete
de aventura noastră
de când eram copii cu bucurie-albastră
cu ploile de vară
fierbinți
la noi în cârcă
când ne uitam la viață
spre împliniri cum urcă?

Îți amintești când ne-mbăiam în rouă
și așteptam
pe creștet dezmierdul să ne plouă
căzut din foamea noastră după miresme ninse
cu vise îndrăznețe
în forme neatinse?

Mai ai în tine dorul ce ne căra spre cer
din cercul strâns al clipei
din lutul efemer
când noi eram semințe de lacrimi
hărăzite
s-aducem simple leacuri
prin ochi înzăpezite?

Ţii minte c-am promis s-atingem
limanul de lumină
să ne silim să fim iubirii rădăcină
să ascultăm de Dumnezeu
care ne vrea unelte
în via Lui
să horbotim cu inimile zvelte?

Ţi-aduci aminte
suflete?
privind mereu în sus
ni se părea tărâmul jertfei o stea de nepătruns
dar spulberat-am piedici
și veacul strâmb al urii
am lepădat din minte descântecele zgurii
și am urcat pe munții temeinici
ai Scripturii.