A căzut lumina nopții peste trupul obosit,
Iar mândria din tăpșanul tineresc s-a prăbușit.
Am plecat gonind spre lume, vrând o viață de huzur,
Dar m-am rătăcit în noapte și m-am prăbușit în jur.

Uite unde m-a dus soarta, printre porci și în noroi,
Nu credeam s-ajung aicea, pradă disperării gol.
Îmi plâng foamea și rușinea, n-am un prieten, n-am un ban,
Am rămas un sclav al lumii, singur, cu un geamantan.

Strig acum în neputință: „Iartă-mă, o, Tatăl meu!
Am păcătuit la ceruri și-am rănit sufletul tău.
Nu mai merit Fiu să-ți fiu, nu mai cer să fiu iubit,
Primește-mă ca un argat, pentru tot ce am greșit.”

Chiar de voi munci la pietre, jos pe drumul de pământ,
Vreau să-ți cad plângând la picioare, să-ți arăt ce frânt eu sunt,
Să mă ierți pentru trecutul în care eu te-am lepădat,
Să mă primești în ogradă, ca robul tău cel vinovat.

Și când tatăl îl zărește, fuge-n grabă și-l ridică,
Îl strânge la piept cu lacrimi, îi alungă orice frică,
Pune-un inel pe deget și o haină de argint,
Gata fiul meu ești bine, te-am iertat și ești primit.