Pe un tron de faraon, regele, scârbit de broaște,
Stă înfrânt și-ntr-un târziu, cu glas stins, va recunoaște:
„Roagă-te, Moise, căci El, m-a lovit ca pe un câine,
Dumnezeu ne-a umilit! Roagă-te, dar... fă-o mâine!

Cât de tragic, să rămâi în păcatul împietririi,
Să reziști ca un nebun, prins în cursa nimicirii!
Înc-o noapte, înc-un ceas cu urgia-n pat, pe pâine,
Fiindcă regele nu vrea să se schimbe azi, ci mâine!

Câți nu vor să fie regi, ca și-aceasta din vechime,
Să renunțe când vor ei, stăpânind în întregime,
Peste viață, peste tot, dar trăind o înșelare?
Căci pe mâine, nu îl au! Mâine, nimeni nu îl are!

Să fii bun, să fii onest, să fii sfânt, sunt idealuri!
Să trăiești pe înălțimi, să pășești zilnic pe valuri,
Nu sunt pentru ieri, n-au fost! Nici nu sunt pentru poimâine,
Sunt rețete pentru azi, ce n-așteaptă nici un mâine!

Faraon, un muritor, e istorie de prefață,
Însă, câți vor fi la fel, câți mai prind o dimineață?
Să amâni, păcătuind, refuzând azi provocarea,
Mâine, poate fi destul să decidă condamnarea.

Să luptăm azi și vom fi mâine răsplătiți de Domnul,
Căci, slujind prezentului, mâine nu ne prinde somnul!
Ce poți fi, fii azi și fă tot ce poți, crezând fierbinte,
Căci așa, mâine sigur, Dumnezeu te ține minte!