1. Văd de departe, pe-a mea cale,
Cum stă o groapă la pândit,
M-ademenește cu-ale sale,
Spre pasul greu și rătăcit.

2. Cel rău, cu vorbe îmbietoare,
Îmi țese curse, rând pe rând.
Promite cerul în vânzare,
Dar duce sufletul-n mormânt.

3. În ea-s plăceri fără măsură,
Tot ce-ar pofti un om cândva,
Dar orice dar e o făptură
Ce moartea-n sân o va purta.

4. Aur putrezit se-adună,
Cât poate lumea să cuprindă,
Rubine dorm sub grea țărână,
Iar safirele și-au pierdut a lor lumină.

5. Din toate zările-mpreună
S-a strâns o negură de fum,
Să spele omul, vrând minciună,
Cu-al morții amăgitor parfum.

6. În cerneala cea amară
Ce haina albă a pătat,
Se pierde inima ușoară,
Și chipul sfânt e întinat.

7. Prin inima pustiului umblu,
Pe nisipul fierbinte și pustiu,
Speranța-mi cade-ncet în scrum,
Sub cerul mut și cenușiu.

8. Obosită-mi este firea,
Puterea parcă s-a sfârșit,
Abia mai pot rosti simțirea:
„O, Doamne, nu mai pot... ” smerit.

9. Ecoul vorbei se destramă
Prin văi de dor și de suspin,
Iar inima, cuprinsă-n teamă,
Se zbate singură-n destin.

10. Privesc în jur și nu văd cale,
Doar praf și umbre pe pământ,
Doar ochii mei, în a lor jale,
Se-nalță tainic către Cel Sfânt.

11. Și-atunci, în liniștea adâncă,
Când orice glas părea pierdut,
Am auzit o șoaptă blândă
Ce o credeam pierdută în trecut:

12. „Nu te-am lăsat în încercare,
Nici n-am uitat de drumul tău,
Eu sunt izvor de alinare,
Și scut în ceasul cel mai greu.

13. Când slăbiciunea te doboară,
Amintește-ți că Eu sunt puterea ta,
Iar noaptea cea mai grea de-afară
Nu poate stinge steaua Mea.”

14. Atunci am prins din nou putere,
Cu pas smerit am înaintat,
Căci harul sfânt mi-a fost scăpare,
Și cu iubire m-a-mbrăcat.

15. Și chiar de groapa mă mai cheamă,
Cu-al ei venin și-al ei parfum,
Eu merg înainte fără teamă,
Cu Domnul meu pășind pe drum.

16. Că aurul lumii putrezește,
Iar slava ei se stinge-n vânt,
Dar cine-n Domnul nădăjduiește,
Va moșteni un cer preasfânt.