Ca fiu risipitor mă-ntorc la Tine,
Părinte, care m-ai creat,
Și-n bunătatea Ta de Tată,
Atât de mult, m-ai binecuvântat! ...

Am fost plecat de lângă Tine,
Partea mea de moștenire Ți-am cerut.
Mă încredeam în vocile străine,
Dar am plătit un prea mare tribut!

Credeam că lumea, cu tot ce mă-nconjoară,
E strălucită, așa cum eu o văd! ...
Simțeam în al lor laudă—o comoară:
Mă înălțau! ... Dar a urmat... prăpăd!

Am vrut să iau din roșcovă, cu porcii,
Ca foamea să mi-o potolesc...
Cu gândul că argații Tatălui meu,
Liniștiți, în pace, lângă El trăiesc!

Când n-ai nimic, prietenii te lasă,
Și chiar ajungi batjocorit! ...
Dar mă întorc acas’ la al meu Tată,
Știind că-atât de mult, El m-a iubit! ...

Am risipit și dragoste, și-avere! ...
Și tot, chiar tot ce am avut...
A rămas doar marea durere,
Pentru toate, câte am făcut!

Voiam să mă întorc în casa părintească,
Și să fiu primit, doar ca un argat...
Fără s-aștept să mă mai iubească,
Așa cum m-a iubit, cândva, când am plecat!

Am vrut să-i spun, că greșul mi-a fost mare,
Și nu vreau să fiu, mai mult de un slujbaș...
Căci nu merit, să mai fiu numit,
Nici fiu... nici al Său, iubit urmaș! ...

Da! ... Am vrut să-I spun acestea! ...
Dar El, m-a așteptat în prag...
Și de departe Tatăl m-a zărit,
Și-am fost primit, cu cel mai mare drag!

Nu m-a-ntrebat „De ce?” și „Până unde?”
Nu m-a-ntrebat, pentru ce-am plecat...
Și I-am simțit iubirea părintească,
Ce n-am găsit niciunde, oricât am căutat!

El mi-a pus și semnul Lui pe deget,
Inelul dragostei ce am primit...
Și tot ce-a-avut, El îmi dăruise,
Chiar de până-atunci, tot am risipit!
***
O, vin și tu! Întoarce-te la Tatăl!
De mult, de mult ești așteptat! ...
Inelul sfânt și masa-i pregătită,
Și vei fi „fiu”, nicidecum „argat”!