Mai alb... mai alb... mai gol

Amurg stins de tăcere…
Încremeni timpul
în trei ceasuri grele.
Se desfăcu mormântul.
Fapte și gânduri
își numără păcatele…
S-a deschis și pământul
și mă înghite... mă înghite!

Sunt pierdut.
Mă dor cuvintele
spuse și nespuse,
Domnul meu…

Un mormânt căzu în ceruri...

marea și pământul,
întreg cosmosul trâmbițau prin veacuri:
«Cu moartea pe moarte călcând…»

Iar eu,
rob netrebnic,
tremurând pe genunchi,
mă plec în rugă
să împletesc o cruce
din spinii de pe Calvar.

O, Domnul meu,
du-mă acolo
unde păsările nu ajung
Unde îngeră cântece de lumină...

Acoperă-mă,
Spală țărâna de păcat
și fă-mă iar alb... mai gol decât în Eden

Tu. Cel care ai îngropat in dimineața învierii, vina mea.
Tu cu lacrimile Tale,
cu rana cuielor,
cu sângele curs pe lemn,
ai șters zapisul morții mele.
Iar eu…
eu am bătut piroanele.
Iartă-mă,
Domnul meu…
Fă-mă alb... . mai gol...