Mai alb... mai alb... mai gol

Amurg stins de tăcere...
Încremeni timpul
în trei ceasuri grele.

Se desfăcu mormântul.

Fapte și gânduri
își numără păcatele...

S-a deschis și pământul
și mă înghite... mă înghite!

Sunt pierdut.

Mă dor cuvintele
spuse și nespuse,
Domnul meu...

Un mormânt căzu în ceruri...
marea și pământul,
întreg cosmosul răsună:

„Cu moartea pe moarte călcând... ”

Iar eu,
rob netrebnic,
tremurând pe genunchi,
mă plec în rugă
să împletesc o cruce
din spinii de pe Calvar.

O, Domnul meu,
du-mă acolo...
unde și bocetul psaltirii
tace...

Acoperă-mă,
spală țărâna de păcat
și fă-mă iar alb...
mai alb, mai gol decât în Eden.

Tu, Cel care Te-ai îngropat
în vina mea,

în dimineața Învierii,
cu lacrimile Tale,
cu rana cuielor,
cu sângele curs pe lemn,
ai șters zapisul morții mele.

Iar eu...
eu am bătut piroanele.

Iartă-mă,
Domnul meu...

Fă-mă alb...
mai alb...
mai gol...