Nimică Tu, Doamne, nimicul de sine,
Căci este un vierme apusului Tău...
Mai greu ca un demon de negru ce vine,
Umplându-și ispita în noapte mereu.

Aruncă prin umbre fiori de-ntuneric,
Pădurea se teme când vine prin ea...
Aceasta i-e firea, un vid periferic
Dorește să spună prin vise ceva.

Dar tace tăcerea, plângându-se-n Tine,
Fărâmă de viață-n adâncuri ar vrea...
Prea greu fost-a lumii secată de bine,
El stins-a din dânsa un foc de-a crea.

Nimică, Tu, Doamne, nimicul de sine
Și dă-ne lumină deplină prin văi!
De Tine ne umple și viața ne ține,
Fă vidul dispară deplin din ai Tăi,
Căci suntem nimicul, nimic fără Tine,
Când noaptea ne ține departe... Și răi! ...