Atlantida, oraș frumos,
Ce odată ai fost cel mai măiestuos,
Ai ajuns să fii în adânc scufundat
Din cauza păcatului nemăsurat.

Căci ce maestru erai odată,
Cu străzi de aur îmbrăcat,
Având cel mai mare împărat
Și fecioare fără de asemănare.

Cu mii și mii de case
În aur poleite,
Ce nu o să mai existe,
Chiar de omul vrea să te găsească,
Nu va vedea a ta strălucire.

Ce a fost odată
Nu are să mai fie,
Căci însuși Dumnezeu,
În mânia Lui cerească,
Te-a scufundat în adâncul ocean.

Unde omul nu poate
Să te găsească cu toată știința,
Nu poate să coboare
La a ta măiestrie,
Ce și azi în ocean e mărturie.

Pentru a ta idolatrie,
Îngâmfare și mândrie,
Ce au dus la a ta scufundare
În adâncul marelui Ocean.