Prin zările albastre privesc mereu
Și mă gândesc, o Doamne,
Ce mare-i lucrul Tău.
Privind cu atâta fală la lucrarea Ta,
Nu-i minte omenească s-o poată aprecia.

Nu-i plan în asta lume, nici schiță în fața Lui,
Ca să arate piatra din capul unghiului.
Privind cu ochii noștri departe în depărtări,
Până la orizontul ce se-ascunde în zări.

De acolo mai departe nu mai putem vedea
Și-am zis: o Doamne, mare-i voia Ta.
Ce-ar fi omul, de-atâta l-ai iubit,
Mai jos ca și îngerii cu puțin l-ai numit.

I-ai dat putere în mâini și l-ai făcut stăpân,
L-ai îmbrăcat cu slavă să fie bun creștin.
Cu minte înțeleaptă pe el l-ai înzestrat
Și toată stăpânirea sub mâna lui i-ai dat.

Și totul ce se mișcă în munți și pe câmpie
Le-ai orânduit și la toate supuse să-i fie.
Porunca aceasta i-ai dat-o și omului,
Și el să se teamă de Creatorul lui.

Dar astăzi omenirea, cu tot cuvântul ei,
Nu vrea să se teamă deloc de Dumnezeu.
Nu vrea ca să-L mai știe pe El de Creator,
Ci caută în totul mai mult folosul lor.

Și asta se petrece chiar în poporul Său,
El l-a ales din lume și l-a scăpat de rău.
Spălandul în sângele curat
Ce sus, la Golgota, pe cruce s-a vărsat.

Și îmi pun eu întrebarea: acest sânge sfânt,
Ce cântărește astăzi cu mult mai scump
Ca aurul din lume cu tot ce e pe el,
Nu se poate găsi prețul să-l poți răscumpăra.

Dar iată, unii astăzi chiar din al Său popor
Nu se gândesc o clipă, făcând bilanțul lor.
Făcându-și daruri de seamă asupra vieții lor,
Și calcă în picioare sângele Mielului.

Își calcă jurământul ce singuri l-au depus
În fața multora martori, căci pofta i-a răpus.
A lumii frumusețe le-a umplut inima
Și haina lor albita au murdărit-o-așa.

Nu se gândesc la Domnul, Cel ce i-a iubit,
Ce astăzi, în viață, din nou L-au răstignit.
Cununa cea amară pe fruntea Sa au pus
Și astăzi, cu a lor fapte, pe Domnul L-au străpuns.

O, astăzi plânge cerul, îngerii s-au întristat
Că un suflet sărman spre iad s-a îndreptat.
Că le-a scăpat din brațe un suflet necăjit
Și locul său în ceruri nu mai e găsit.

Parcă îl zărește cum plânge și se mai tânguiește,
Căci pentru el infernul din nou se pregătește.
Se bucură și cântă a iadului popor
Și porțile le deschide, că vine un călător.

La poartă era Mormanul și-i zice: „Dragul meu,
Bine-ai venit aici, la noi e locul tău.
Intră tu acuma la locul pregătit,
Căci cum ți-a fost fapta, așa ai dobândit.”

Iadul se veselește, de el se bucură,
Iar sufletul sărman amar mai plânge.
„Ce țipete și dureri!” — mereu am întrebat —
„Până când mă chinuie și aici cât am de stat?”

Glasul îi răspunde: „Vezi pe poartă ce scrie:
Aici cine vine nu mai pleacă pe vecie.”
Durerea nu se gată și plânsul nu mai încetează
În vecii vecilor, și nicicând pururea.

Cine-a pătruns aici, în chinuri și-n văpaie,
Pe el s-a închis zăvorul, nu mai pleacă înapoi.
O, suflete ce-acuma asculți, duios îți pune întrebarea:
Ce faci tu acuma pentru Hristos?

Ia pune-ți întrebarea: cum este viața ta?
Te duci pe calea dreaptă ori pe cea rea?
Căci astăzi este timpul să te hotărăști:
Viața ta de-a pururi cu Domnul s-o trăiești.