Când ești căzut în groapă, în cuget vinovat,
Și drumul pare negru, iar cerul prea departe,
O cruce stă tăcută pe-un deal însângerat,
Vestind că pentru tine mai este încă parte.

Nu cheamă cu osândă, nici glas judecător,
Ci cu o rană sfântă, deschisă spre iertare,
Căci unde vina frânge și-n suflet este dor,
Harul mai scrie viață, din moarte și pierzare.

Cei frânți găsesc la cruce un adevăr deplin:
Nu cel fără căință e vrednic de lumină;
Ci cel ce-și plânge vina și vine în suspin,
Cu inima zdrobită din calea cea străină.

Acol’ nu se-amintește trecutul cel murdar,
Nici pașii risipirii prin noapte și-ncercare,
Căci sângele ce curge pe lemn e viu hotar
Între ce-a fost ‘nainte și noua ridicare.

Și astfel, pentru-aceia, ce zac fără puteri,
Se-aprinde o speranță pe bolta cea cerească:
Că nu există groapă adâncă nicăieri,
Pe care jertfă sfântă să nu o biruiască.

Dany Căpătan