Ura orișicărui semen
Este-un lucru neplăcut.
Însă ura femeiască,
Când începe să clocească
În oricare așternut,
Este cea mai de temut.

O femeie, când urăște,
Se răzbună mai cumplit.
Se întoarce dintr-o dată
Contra celui care-odată
Mai puternic l-a iubit
Și-acum l-ar vrea nimicit.

Într-un suflet de femeie
Dragostea degrabă vine,
Dar la ură, tot degrabă
O să îi devină roabă.
Însă ea mai lung timp ține
Și te face de rușine.

Inima femeii-și știe
Stăpâni a ei iubire,
Însă ura niciodată
Nu o ține înfrânată,
Nu o ține-n stăpânire
Și-ades își iese din fire.

Este câte-un om ori nume
Ce-ar rămâne neștiut,
Că el cu-n bine nu apare,
Dacă ura lui cea mare
Nu l-ar face cunoscut
Și-ntre oameni de temut.

Nu ajunge să-l cunoască
Nimeni printr-o faptă bună.
Dar prin firea pământească
El începe să rodească
Gânduri rele și minciună
De la Belzebul și-adună.

O asemenea făptură
E mai bine-a nu se naște,
Decât să trăiască-n ură
Poluând biata natură,
Că și altul ce-l cunoaște
Se momește și urăște.

Ura simte-n ea nevoia
Numai ca să nimicească
Tot ce vede bun la alții
Și să învrăjbească frații
Cu pornirea cea lumească
Care-ncepe-ncet să crească.

Hristos, singur, descleștează
Gheara omului hain
Ce se-nfinge-așa de crâncen
În grumazul altui semen
Când îl face om divin
Cu a Lui dragoste plin.

Nu-i pe lume altă putere
Decât harul lui Hristos
Ca să facă-un om din fiară,
Izgonind ce-i rău afară;
Face-un sfânt din ticălos
Pentru cerul glorios.
Amin.
(Miercuri, 3 februarie 2021)