Vestea bună a solului trimis

Era o dată-un om: Isaia,
Plin de Duh și fericit.
Cânta despre cer întruna;
Omul era pocăit.

Numai că, de-odată drumul
Vieții lui s-a înnegrit.
El nu mai slujea pe Domnul,
Fiindcă a păcătuit.

Era apăsat de-o vină
Ca de foc și-așa de mare,
Că nu mai ieșea din casă
Nici măcar la adunare.

Era mult prea rușinat
De trăirea lui străină.
Se simțea abandonat,
Pentru toți doar o ruină.

Nu primea nici chiar pe frații,
Ce veneau să îi vestească,
Harul și-alte informații,
Ca el să se pocăiască.

Până într-o zi când Domnul,
Spre Isaia a trimis,
Un profet cu adevărul,
Și c-un mesaj de transmis:

„Ascultă, dar, ce spune Domnul,
O, tu, omule-ntristat:
Astăzi tu ridică-ți capul
Din cenușă și din sac,

Și pășește în lumina
Ce din cer îți este dată.
Vino tu, cu toată vina,
La Preasfântul, al tău Tată.

Îți transformă El greșeala,
Într-o barcă fără cârmă,
Ce se va pierde pe marea
„De uitare” cunoscută.

Numai că, această veste,
Să n-o ții doar pentru tine.
Du-te, dar, și povestește,
Peste dealuri și coline,

Spune despre harul mare
Ce ți-a fost și ție dat,
Fiindcă sunt atâția care,
Sub povară jalnic zac.

Astăzi, deci, îți spune Domnul
Că iubirea nu-i pe ducă,
Ci ea crește pentru omul,
Ce de glasul Lui ascultă!”

Astfel a început Isaia,
Să străbată-n lung și-n lat,
Străzile din sat pe care,
De luni bune n-a umblat.

S-a dus și la adunare,
Căci era o zi de joi,
Când toți frații in cântare
Se uneau mergând vioi.

A început să le vorbească
Despre cele întâmplate:
C-a fost Domnu-n a lui casă,
Și ce vorbe minunate!

Dar ca toți să înțeleagă,
A trebuit să povestească,
Toată suferința-ntreagă
Ce-a ajuns să pătimească:

„Inima mi-a fost mințită
De satan și vorba lui,
Că trăiesc doar o minciună,
Că nu-s copilul Domnului.

Iară vorba lui amară,
Apăsa ființa mea,
Cu o așa de grea povară,
Ce n-o puteam eu alunga.

Încercăm să strig spre Domnul,
Să Îl chem în ajutor,
Dar satan spunea că-s omul
Cel mai rău și-ngrozitor.

Mă făcea să cred că Însuși Tata,
Domnul cerului întreg,
Nu-mi va auzi strigarea
Oricât aș putea să-ncerc.

Și tăceam a mia oară,
Chiar de duhul meu plângea,
Căci satan cu-a mea povară
Tot mai rău mă-ngenunchea.

Am stat singur în tăcere,
Crezând că nu-i locul meu,
Lângă toți aceia care,
Îl slujesc pe Dumnezeu.

Dar acum, cu voce tare,
Fiindcă știu că mă ascultă,
Strig ca Isus, cu îndurare,
Credința să-mi reaprindă.

Căci Scriptura mă învață
Să iau orice gând captiv,
Domnului să-l pun în față,
Iară eu să nu mă mint.

Azi aleg, plin de putere
De la Tatăl meu ceresc,
Să mă lipsesc de durere,
Să pot iarăși să iubesc.

De azi vin la adunare
Lângă frații mei cei dragi,
Să cântăm toți o cântare
Și să îi speriem pe draci.

Cu foc iar mă voi ruga,
Domnului eu voi da slavă,
Pentru că iubirea Sa
Niciodată n-o să piară!”

Amin!