De copil, se-nvață omul
Cum vorbește și-n ce ton.
Ce nu-nveți când ești Ionică
Și mai știi încă de frică,
Greu înveți când ești Ion
Cu aspirații de amvon.

Cartea are-un mare preț
Și-i de dorit a o avea.
Nu-i târziu nicicând s-o-nveți,
Și-i de dorit să te încumeți.
Cine-o poate și nu vrea,
Moare-n starea cea mai rea.

Nu e omul niciodată
Prea bătrân să mai învețe
Și să-și lărgească hotarul.
Cartea e mărgăritarul
Cel de preț cu multe fețe,
Bună și la bătrânețe.

Și cu cât se șlefuiește
Strălucește și mai tare
De aceea, o dorește
Cel care o prețuiește.
Și o caută cine-o are,
Și-o consideră valoare.

Rădăcina-nvățăturii
Este amară, uneori.
Însă rodul ei cel dulce
Binecuvântări ți-aduce,
Te-ndulcește până mori,
Și-ai să urci, nu să cobori.
Amin.
(Sâmbătă, 7 noiembrie 2020)