Adesea-n tăcere, tu cauţi frământat,
Răspuns, întrebărilor tale,
De ce este-n lume, atâta păcat?
Atâtea necazuri şi jale.

Lovit de povara, cumplitului trai,
Sărmanul îşi clatină paşii,
Auzi pe alocuri, durere şi vai,
Căci mame îşi plâng copilaşii.

Şi-o teamă de moarte, pătrunde în noi,
Trezind, noi fiori de-ntristare,
Lăsându-ne-n minte, coşmar de război,
Când vine-asfinţitul, de soare.

În luxul palatelor, celor bogaţi,
Şi câinii îşi au o odaie,
Şi-alături săracii, de ei subjugaţi,
Îşi plâng, aşternutul de paie.

Cu ochi bulbucaţi, de grăsime şi vin,
Se-mbuibă bogaţii, la mese,
Şi lângă ei moare, sărmanul străin,
Şi chiar nimănui, să nu-i pese?

E mult mai cumplită, Sodoma de-acum,
Decât, cea din vremuri, străbune,
E-aproape-ndurarea, la capăt de drum?
Aşa cum Scriptura ne spune.

Vor fi printre noi, câţiva oameni curaţi?
Când, vine necazul cel mare?
Sau toţi vor fi oare, găsiţi vinovaţi,
Trimişi, în eterna pierzare.

Salvarea-i pe muntele, cruntei dureri,
La Golgota, locul iertării,
De laşi azi Sodoma, şi-a ei vechi cărări,
Primind, vestea bună-a salvării.

Ianuarie 2002