Eu nu mă tem de toamne, să vină câte-ar vrea,
cât timp vei fi Tu, Doamne, deplin tăria mea,
mi-s norii grei ca pături ce mă învăluiesc,
iar temerile mele în zări se risipesc.

Eu nu mă tem de ploaie căci stropii grei ce vin
îmi spală orizontul făcându-l mai senin,
iar dacă Tu, Iisuse, îmi vei fi Răsărit,
nimic n-o să mă rupă de Sânul Tău Iubit.

Eu nu mă tem de vifor căci știu că Tu, Iisus,
vei fi pe veci cu mine întocmai cum ai spus
și dacă vine toamna e doar să pot cândva
să vin cu roduri coapte smerit în fața Ta.

Când ploile durerii vor încerca din greu
să-mi smulgă bucuria ce-o port în pieptul meu,
vreau să-mi aduc aminte chiar și-n furtuna grea
că Tu, Iisuse Doamne, ești Primăvara mea.

În Tine e Iubire, e Cântec, e Fior
iar sufletul mi-l umpli de rod mângâietor
și-aș vrea pe totdeauna să înțeleg deplin
că toamnele cu Tine au rodul cel mai plin.

Nu e o bucurie mai mare pe pământ,
decât să trec prin toamne cu gândul cel mai sfânt
ca-n Dulcea Primăvară cu oglindiri de nea,
să poți o Veșnicie să mă cuprinzi în ea...

@sclipiri. de. condei