Oiță pribeagă pe dealuri și văi,
De ce rătăcești pe străinele căi?
Ți-e turma pierdută, păstorul ți-e dus
Sau lumea aceasta din nou te-a răpus?
Oiță atrasă de alte pășuni,
Nu știi câte lacrimi, dar și rugăciuni
Te caută-ntr-una, știind că nu poți
Să umbli prin noaptea cu lupi și cu hoți!
Oiță fugară, ți-s nopțile reci,
Ți-e hrana amară și apele seci,
Alergi fără țintă cu pasul iuțit,
Căci vocea păstorului a amuțit.
Oiță firavă, crescută cu drag,
Tu n-ai bucurie pe orice meleag,
Căci iarba e verde și ai suficient
Acolo doar unde-i păstorul prezent!
Oiță rănită de ramuri și stânci,
Mai strigă-ți stăpânul prin hăuri adânci,
Mai cheamă-l, că vine, te vrea înapoi
În stâna lui mare, să fiți amândoi.
Oiță ce albul veșmânt ți-ai pătat
Prin mlaștini ascunse pe unde-ai umblat,
Păstrează-ți nădejdea, căci multele frici
Nu pot să te-nvingă... Păstorul e-aici!