S-a stins în han lumina de primire,
Și vântul iernii mușcă ne-ncetat;
Dar arde-n paie taina de iubire
Căci Cel Preaînalt ca prunc S-a arătat.

Nu-i tron, nici aur semn de preamărire,
Doar ieslea rece, loc neîndurat;
Și totuși cerul plin de strălucire
Coboară-n grajdul lumii vinovat.

Maria-L strânge-n brațe ca pe-o floare,
Trup fraged rupt din veșnicul hotar;
Și-n scutece de lacrimă și zare
Se-mbracă Slava-n chip de lut amar.

Pământul doarme, surd la vești divine,
Nu vede-n paie tronul necuprins;
Dar îngerii, cu harpele divine
Vestesc că S-a născut Acel promis.

Păstorii simt chemarea de departe,
Lăsându-și turme-n noapte, și pământ;
Și vin, cu frică sfântă peste toate
La Pruncul care poartă pe Cel Sfânt.

Iar stelele își pleacă nemișcarea,
Și tac uimite, însă prevestesc,
Că-n plânsul Pruncului ce umple zarea
Se simte un fior dumnezeiesc.

…

O, Slavă Ție, Rege în putere,
Ce-n iesle-ascunzi al cerurilor har!
Prin Tine-i pace, har și mângâiere,
Și flăcări ard sub tronul Tău stelar.

Cu heruvimi Te laud, Fiu al vieții,
Cu serafimi Te cânt, Emanuel!
Mă-nchin doar Ție, Steaua dimineții
Că-n veci domnești ca Împărat și Miel!

Dany Căpătan