S-au aprins becurile pe străzile lunii in faptul de seară…
Galbenă splendoare aprinsă ca și o portocală in vară de pârg…
Cochetă imagine se arată înfășată in nori de ceară. .
Ea, manechin inert in vitrina cerească din buricul de târg!

Uneori e luminată numai pe o dungă și o vedem tăiată in cotor. .
Cateodata pitita in nor sta pironită in a negurilor ruginite lăcate. .
Tăcerile ei adânci se strajuiesc cu licăririle de stele și dor. .
Privite cu ochii visări de îndrăgostiți de pe bănci incustrate. .

Insa nu e lumina ei, ea e moartă demult in uitare…
Ci soarele ii mângâie fața ca un iubit ce no părăsește. .
Pe catafalcul universului arde tămâia veghierii plenare …
Dăruită in jarul căldurii a celui ce neasemuit o iubește

Așa e și povestea și cu Biserica născuta in Hristos …
Ce nu are lumina in sine și viață fără de sângele sfânt
Ea luminează in noapte pe când o aprinde El din cer maiestuos …
Atrasă-i selenara de soare ca o mireasa cu valul de raze răsfrânt

Ocol dă metric văzduhului sa fie felinar pe luciul apelor mari
Drumeți sa vadă și când făcliile li se sting in pala de vânt …
In ciobul ferestrei sa facă ochii mijiți între cei doi pălimari. .
Sa moșmondească moșneni la silueta ei vreo umbră de gând. .

Nevoia lumii de lună in întunericul de-afară e atât de intensă…
După cum și pentru cel dinăuntru, Dumnezeu a găsit o soluție. .
A mântuit oameni plătind El, dar nu le-a oferit nicând vreo dispensă. .
Pentru a nu fi lumină și opreliște in a lumii grea disoluție. .


Privim cerul cu lună tot mai rar ca si cum ar fi o bătrână morgană …
Astrală, biserica se ascunde sub camașa de frici și confort. .
Pământul plânge înăbușit după picuri de apă din soare și hrană…
Dar ea, levitează in voia sorți fără sa facă vreun pic de efort

E acolo sus, de o voiesti dute omule cu nave spatiale la ea…
Te va primi cu răceala ca romantic te privește doar când e sus…
Deși e satelitul Terrei pretinde prin prestanță o alură de stea…
Asa ca biserica, când nu mai slujește supusă pe Domnul Isus!