Când ai strigat cu glasul Tău de sânge
Spre depărtatu-aşa de depărtat
Să-l chemi pe cel ce-n văi de moarte plânge...
Eram ca cel mai de pe urmă-nstrăinat,
Simţeam vinovăția că mă frânge
Şi totuși şi pe mine m-ai chemat.

Când ai jertfit mărirea Ta divină
Pe crucea întunericului des
S-alegi din noapte stropii de lumină
Cât niciodatʼ nu poate fi-nţeles...
Eram doar o fărâmă de ruină
Și totuşi şi pe mine m-ai ales.

Și când erai în ceasul de durere
Am fost ca cel dintâi ce Te-am lovit;
Plângeau şi osanalele-n tăcere
Când îți găteam un loc de răstignit
Cu cerul tot într-un mormânt cădere...
Și totuşi şi pe mine m-ai iubit.

Vor trece toate câte-n lung și-n lat,
Pământ şi cer avea-vor un sfârșit,
Dar va rămâne cântec minunat
Din veac în veac de stele auzit
Că Doamne, prea-i frumos nemeritat
Că Tu chiar și pe mine m-ai iubit...