Inima de Tată

Mai bate și azi inima de Tată,
Tânjind de dragul fiului pierdut?
Mai stă în poartă, oare, și așteaptă
Cu ochii plini de cer și dor tăcut?

E gata El să ierte cu iubire
Ce-a spulberat plecarea unui fiu?
Mai poate să-l cuprindă în neștire
Și să ridice oaze în pustiu?

De pe poteci, din văile durerii,
Se-ntoarce fiul trist și obosit,
Cu pașii frânți de urmele poverii,
Ce-a rupt bucăți de suflet chinuit.

– O, Tată, iartă-mă, căci nu sunt vrednic
Să mă primești la tine ca pe-un fiu.
Mult Ți-am greșit, am fost un om netrebnic,
Dar m-am întors ca rob, în ceas târziu.

Dar Tatăl se grăbește să-l cuprindă
Și-i cade pe grumazul aplecat,
Cu vorbă bună, gata să-i întindă
Iertarea – darul cel mai așteptat.

– O, fiul meu, de când privesc în zare?
Iar astăzi vii și-mi ceri să te primesc
Ca rob? Dar inima mă doare...
Tu ești copilul meu și te iubesc.

Mai mult ca ieri, căci știu din ce genune
Te-ai ridicat din haos și noroi.
Tu ai fost mort în poftele din lume
Dar azi ești viu căci te-ai întors napoi.
... O, nu uita! În părinteasca poartă,
Te-așteaptă cineva cu dor curat.
Cât încă bate-o inimă de Tată,
Întoarce-te acasă, fiu iertat!