De vei putea păstra o minte trează
când toți pretinșii “mari” și-o pierd pe-a lor,
când cei din preajma ta nu încetează
să te acuze ca nepăsător;

De vei păstra încrederea în tine
când toți se îndoiesc de vorba ta,
de vei putea să-i ierți, căci știi prea bine,
aceste îndoieli se pot uita;

De nu vei căuta în mari înfrângeri
să pari mai bun ca să-ți câștigi o slavă;
și nu-ți vei da nici aerul că sângeri,
nici vei grăi cu-nțelepciune gravă;

De-i aștepta și așteptând întruna
tu nici o clipă n-ai să obosești;
mințit de-ai fi să nu slujești minciuna,
urât de-ai fi, pe nimeni să urăști,

De poți visa, dar nu faci pe sihastrul,
de poți gândi, dar nu-ți faci scop din gând,
de poți privi izbânda și dezastrul
drept doi vrășmași pe-aceeași treaptă stând;

De poți privi în țăndări spulberată
Lucrarea pentru care te-ai jertfit
și te cobori s-o-nalți mai minunată,
chiar când unealta-n mâini ți s-a tocit;

De poți să uiți de tot câștigul tău
ce-ajută pe-alții ca un falnic far
și-ades pierzându-l, să-l începi din nou
și nimănui să nu te plângi măcar...

De poți să-nduri când verbul ca un soare
rostit de tine-i măsluit de răi
ce-și fac din el o stea înșelătoare,
s-atragă pe creduli pe strâmbe căi;

De poți să fii prietenul mulțimii
și totuși demn, să nu o lingușești,
să stai cu magi pe treptele-nălțimii,
dar fără ca pe-ai tăi să-i părăsești;

….

Când clipei scumpe strigi să stea din zbor,
să guști plăceri care gloatei nu sunt date,
atunci, în lung și-n lat cât vântul bate
pământ și Cer pe veci ai dobândit,
te porți ca ”Cel Desăvârșit”,
Ascuns fiind în Cel ce totul poate!