Când porțile iar se deschid spre-un “nou”, hotărât,
În noapte, tăcut, ochii-mi închid ne-nțelegând,
de ce m-ai iubit, ce-am făcut că să merit atât,
Și-așa, fericit, visez veșnicia, plângând.

În această ulcică, în acest vas de lut
ai pus părticică din suflul divin,
Și fir de lumină, în taină ai țesut
prin haina-mi de tină, etern să devin.

Pe-a inimii piatră ai scluptat cu iubire,
Mai demult, într-o seară, mi-ai schimbat trecutul,
În clipa ce zboară ai sădit nemurire,
În mine, atunci prima oară, ai pus infinitul.

Și de-atunci ne-ncetat, privesc cerul cu dor,
cu credință și har înaripat… și-aș vrea să zbor.