Cand am plecat in lume sa-Ti irosesc averea,
M-ai petrecut cu ochii topindu-ma in zare...
O, inima Ti-era asa de sfasiata...
Nu mi-a pasat de Tine, eu cautam placerea;
Habar n-aveam ca zilnic, privind in departare,
Ma asteptai sa ma intorc acasa, Tata.

Dar nu mi-a fost de lunga durata "fericirea";
In tara degradarii, departe de lumina,
Am flamanzit, si am ramas numai in zdrente.
Cum am putut eu oare sa dau la schimb iubirea,
Iubirea-adevarata pe-o viata de ruina?
Cum m-am lasat ademenit de aparente?

Ce jalnica, ce trista, si ce nenorocita
Imi ajunsese starea in urma nebuniei...
Ce dulce si ce minunat era acasa...
Visam sa-mi fac viata cu mult mai stralucita,
Dar am ajuns cu porcii, o, culmea ironiei,
Iar robii Tai de paine-aveau belsug la masa.

Cand mi-am venit in fire, satul de-a mea rusine,
M-am ridicat in graba si am pornit spre casa,
Pe-acelasi drum, in sens invers, cu pocainta;
Plangand sa-Ti spun ca vrednic eu nu mai sunt de Tine,
Dar sa Te rog ca, totusi, de inima Te lasa,
Si daca-mi poti ierta a mea nesabuinta,

Sa ma primesti la lucru ca si pe slujitorii
Ce i-ai tocmit cu plata; sa scap de-infometare.
Tu m-ai zarit pe cand eram inca departe,
Si fara sa iti pese ce-ar crede trecatorii,
Ai alergat spre mine, si intr-o-imbratisare
M-ai strans la piept, facandu-mi iar de Tine parte.

In cea mai buna haina i-ai pus sa ma imbrace
Pe robi; iar in picioare sa-mi dea incaltaminte,
Si un inel, dovada de nobilitate.
Ce sarbatoare-i, Tata, din ziua-aceea incoace...
Eu pentru multumire destule n-am cuvinte,
Ca m-ai iertat, si mi-ai dat iar identitate.