Se-antunecă cerul şi norii se-adună
În suflete-i teamă şi-afară furtună
Se-aude cum urlă războiul departe
De furia-i rece un pas ne desparte
Şi vin către noi cu spaimă-n privire
Mulţumea de oameni căutând izbăvire
Vin mame cu prunci şi bunici cu nepoţi
Alungaţi de un om ce-i mai rău decât toţi
Şi se-aude în urmă zgomot surd de război
Parcă-ar vrea să-i întoarcă... să-i aducă-napoi...
Şi-n vacarmul acesta un copil speriat
Ţine-n braţe un câine mititel, urecheat
Şi-i şopteşte în taină: Să n-ai frică Grivei
Noi avem Împăratul ce-I mai mare ca ei
El priveşte din ceruri şi-un cuvânt de va spune
Se va stinge războiul... va fi pace în lume
Şi vom merge acasă unde-i cel mai frumos
Căci e cerul albastru şi-i aşa luminos...
Noaptea lin se aşterne, iar pe-un drum prăfuit,
Doarme-un biet copilaş... lângă el, ghemuit,
Stă Grivei şi gândeşte: Doamne, cum ai lăsat,
Ca un om, plin de ură, să ajungă-mpărat?

Vulcan-26-02-2022
Mary