LA TREI, PATRU ANI


Eram o mică pată
Pe fondul de zăpadă,
Privind crucea, înghețată,
De la cinci pași, din stradă,

Bunica mea -o mamă-
Iar mama, în spital,
Tata, trăind o dramă,

E dus departe, singur,
Și ajutor reclamă
Din ceața diafană.

De trei ani, ori de patru,
În gerul aspru, aspru,
Nu mai aveam picioare
În ghetele-mi prea strâmte
Și rupte, de purtare,

Ghetele cele noi,
Noi mi-au rămas,
Și mici,
Erau prudenți, bătrânii,
Chiar de greșeau aici,

Plângeam și degeram,
Parcă n-aveam, bunici,
Acasă o chemam
Să-mi dea ciorapii, mici,

Să nu mă bată vântul,
Ce șfichiuia -un bici-

Sărmani bunici... doar iarbă
Și nici măcar movile,
I-acoperă uitarea
De ore, ani și zile,

Nepot vă sunt,
Vă plâng,
Dar n-am timp de morminte,
Nu știu ce e durerea, uitării,
Nu-s părinte.

Mă-mpac cu gândul simplu
Că voi, trăiți în mine,
Dac-ați putea vorbi,
Dacă mi-ar fi rușine! ! ...

Sunt tânăr și mă-ncearcă
Cu picuri reci, uitarea,
Dar mi-amintește iarna,
V-acoperă ninsoarea.

Lințoliul pur și veșnic,
CA SUFLETUL DE PUR,
Bunico, mi-e rușine
De neaua dimprejur...

Adus-un pic de spate
Și aplecată-n față,
Și harnică, un sfânt...
Un bulgăr de viață,
Și-apoi, un bulgăr de pământ,

Totuna cu pământul
Pe care zilnic calc,
Durerea unei mame
O plânge-un, saltimbanc,

Zadarnică-ncercarea
De a te rechema,
Sunt ore, luni, sunt ani,
Și un miros de nea

Acuma ne desparte,
O lume de himeric,
De tine, nu-s departe,
N-am frică de-ntuneric,

Să știi că te-am iertat,
Că nu m-ai încălțat
Cu-acele ghete roșii, noi,
Chiar dac-am degerat,
BUNICĂ, DIN TOTOI.

Moldovan Pavel
30.10. 1978.
INEU