Dumnezeu și omul

Luna stălucește sus
Cu-n halou rotund ca viu
Deplasâdu-se spre-apus
Pe-un albastru siniliu.

Liniștea de câțiva ani
E stăpână-n cartier
Unde astăzi foști tărani
Își dau aer de boier

Stau aici de zeci de ani
Cu-n statornic gând la bani
Însă-i vezi plecând pe rând
Cnceru-i bagă-n mormânt

Se îmbolnăvesc subit
Se trateaz-apoi se duc
Să adune s-au grăbit
Pentr-un fin sicriu de nuc

Niciunul din noi nu știm
Când ne vine rândul, ceasul.
Nu știm clipa când venim
De deștepți înălțăm nasul

Cine știe toate bine
Este numai Dumnezeu
Ce s-a frînt precum o pâine
Pentru bun și pentru rău

Toate se rotesc în sine
Suspendate stau în vid
Când Pământul nu stă bine
Că-l distrugem prea rapid

Domnul le-a făcut perfect
Găndul, duhul, rațiunea.
Singurul ce-n mod discret
Ține vie încă lumea.
Moldovan Pavel
07.01. 2020.