Găurește-mi Stăpâne, urechea.

M-am născut din robii Tai
Ce n-aveau alți dumnezei.
Iar când nu stiau ce-i bine
Te-ntrebau umili, Stăpâne.

Văzând Doamne că-s aparte
Întâi i-ai învățat carte,
Să scrie și sa citească,
Prin citit să te cunoască.

I-ai condus prin labirintul
Ce developa Cuvântul,
Ia-i făcut să înțeleagă
Unde duce calea largă.

Pentru că I-ai învățat
Calea -ngustă, a luminii,
De astfel i-au izolat
Rudele și toți vecinii.

Încercau cu toată jalea
La vecini, s-arate Calea.
Ei, sfioși, poate-i indreaptă
Pe calea strâmtă dar dreaptă.

Dar, râdeau c-având de toate,
Le lipsea eterna Moarte.
Căci stăpân pe întreg satul
De ei râde, necuratul.
Mințindu-i că drumu-i altul.

Încât și în zi de azi,
Cu toată ardoarea lor,
Cât sânt încă camarazi
Împart același decor.
Bârfa-i meseria lor! ! !

S-au născut din”oameni liberi”
Ce s-au săturat de bine.
Se închină”sfintei vineri”
Dar de tine fug, Stăpâne.

Ei nu se fac robii, Tăi
Fiindu-și suficienți,
Că nu sânt chiar ”nătărăi„
Dar de fapt sânt”inocenți”.


Vin pe lume și se duc
Și cresc copii mult mai
răi,
Care or s-ajungă mari
Curajoși dar „găinari”. .

Stiu că mă numesc, nebun,
Fiindcă nu-nțeleg ce spun.
Dar purtați de necuratul,
Cel ce e nebun, e satul.

N-au timp de cuvântul, Tău,
Ci de-un” țoi”în făgădău.


Și-apoi vrute și nevrute,
Unu-i poartă pe tăcute.
Ei vorbesc si se distrează,
El râde și-i dirijează.


De se supără pe mine,
Doamne, nu mă deranjează,
Că sânt supărați pe Tine
Si cel Rău, îi ”arinjează„.

Nu vreau să dezvălui multe,
Dar aș vrea să Te asculte.
Scriu cu toată bucuria,
Despre Tine, sau Mesia.

Merg pe calea cea mai lată,
Ca cea mai orbită, gloată.
Nu știu iotă, din scriptură
Dar, sunt foarte buni, de gură.

Moldovan Pavel