Încet, încet se lasă noaptea peste orașul obosit
Pe străzi, ici colo câte-o umbră își caută drumul către casă
Purtându-și fiecare tolba de-ngrijorări și de suspine
Știind că nimeni nu le vede... știind că nimănui nu-i pasă...
Un bec ce se aprinde palid trimite o lumină blândă
Spre chipul ce trecea grăbit... spre trupul slab și-ncovoiat
Și-o șoaptă străpungea tăcerea bătând la poarta veșniciei:
”O, Tată mai privești spre mine sau poate Doamne, m-ai uitat?”
Cu pași greoi trecea pe strada acum pustie și-așa rece
Tânjind la vremea de-altădată când era tânăr și-n putere
Privea cu teamă orice colț unde-ntunericul domnește
Și-orice speranță cât de mică simțea în suflet cum îi piere...
Deodată aude-n depărtare ecou de glasuri... dulce cânt
Și pașii au pornit spre locul ce îi părea venit din cer
Căci o căsuță luminoasă ce găzduia mulțimi de oameni
Părea o mână ce se-ntinde în traiul lui cel efemer...
Se-oprește pentru-o clipă umbra... o amintire îl împinge...
Timid, cu inima vibrând pășește pragul și un glas
Peste mulțimile de voci se auzea ca un ecou:
”Eu ți-am promis... voi fi cu tine și nicidecum n-am să te las!”
Îngenuncheat, cu ochii-n lacrimi un suflet prinde-a se ruga
Și sus în ceruri se deschide o ușă-a harului divin
Căci s-a întors un fiu pierdut iar Dumnezeu la piept îl strânge
Ștergând păcate și durere din viața de amar și chin...
Deplină-i noaptea... stele mii se-ntrec pe cer să străluceasă
Să lumineze ele calea unui drumeț întârziat
Ce încă se mai roagă-n taină înfiorat de bucurie:
”Îți mulțumesc Părinte Bun că nicidecum nu m-ai uitat!”

Vulcan-04-04-2021
Mary