Privește în juru-ți ce farmec sublim:
Natura tresaltă și cântă!
De mii de miresme văzduhul e plin
Și păsări în zbor se avântă!

E iar primăvară. Păduri și câmpii
O mantie nouă îmbracă.
Spre ceruri se-nalță divine-armonii,
Căci nimeni nu poate să tacă!

O, vino cu mine, pe câmp s-alergăm,
Sub razele calde de soare!
Din iarba înaltă cu drag s-adunăm,
Din multele flori, câte-o floare!

Cu brațele pline de-atâtea culori
Spre „Dealul iubirii” ne-om duce...
Dar, vai, ce tablou trist! Mă trec reci fiori:
Isus e atârnat pe cruce.

De-o parte și alta mai sunt două cruci,
Înfipte-n pământ, ca să poarte
Doi oameni de rele, ca două năluci,
Cu-această osândă de moarte!

Dar unul se-ntoarce din cei doi tâlhari
Spre Cel ce în chinuri se zbate:
— „Deși am păcate prea multe și mari,
Mă iartă, Te rog, de se poate.

Și-apoi, când odată în slava-I vei veni,
Adu-Ți și de mine aminte... ”
— „Chiar astăzi cu Mine în Rai tu vei fi,
Iertat prin a tale cuvinte.”

„Mi-e sete” se-aude iar blândul Său glas,
Și-ntind înspre El un burete.
Amară e fierea. Atât a rămas
Din apa ce omului dete? !

Deodată privirea și-o pleacă în jos,
Lăsând capu-n pieptu-I să-I cadă.
Așa sus pe cruce se stinge Hristos
Și mulți sunt prea dornici s-o vadă!

Doar florile-și lasă corola-n pământ
Și ziua lumina-și ascunde.
Fug păsări zorite pe aripi de vânt,
Durerea în toate pătrunde.

C-un trist fior sutașul căit
Pricepe acum grozăvia:
Că Omul Acela ce-n chin S-a sfârșit
Nu-i unul de rând, ci-i Mesia!

E-o liniște-așa adâncă,
Nu se aude niciun glas.
Mormântul gol săpat în stâncă
Își doarme ultimul său ceas.

În jurul pietrei sigilate
Preoții pază tare-au pus,
Să nu îndrăznească unul, poate,
Să fure trupul lui Isus.

Deodată noaptea se despică
De fulgerul ce a luminat.
Ostașii cad pe jos de frică,
Pământul s-a cutremurat.

A înviat Hristos, Mesia!
Toți îngerii tresaltă-n cor:
„A Domnului Sfânt e tăria
Și slava-n veci vecilor!”

În zori, spre Dealul Căpățânii
Se-ndreaptă sfintele femei.
E ziua-ntâi a săptămânii,
Dar nu cunosc odihna ei.

Cu brațele prea încărcate
De multe și frumoase flori,
Cu inimile-nfiorate,
Își poartă pașii lor ușori.

„Cine va da în lături oare
Lespedea grea de pe mormânt?
Noi nu vom fi, oricum, în stare,
Și oameni primprejur nu sunt.”

Dar au ajuns. Și ce văd? Iată...
Parcă-i vedenie ori e vis?
Piatra deoparte-i aruncată,
Mormântul poarta și-a deschis.

Femeile se înspăimântă,
Căci nu-nțeleg ce s-a-ntâmplat,
Când iată un înger le cuvântă:
„Isus Hristos a înviat!

Plecați degrab’ cu-această veste
Și spuneți-o la ucenici:
Că printre morți El nu mai este;
Să nu-L mai caute aici!”

Lângă mormântul Său din grădină
Maria plânge cu amar.
De jale inima-i e plină,
Tot căutându-L în zadar.

— „Unde e Domnul meu?” — întreabă —
„Spuneți-mi în ce loc L-ați pus?
Și voi pleca apoi degrabă
La Preaiubitul meu — Isus!”

— „Rabuni! Scump Isus, ai înviat?”
— „O, nu Mă atinge, Maria,
Căci nu M-am suit la Cel Bun,
Și totuși azi vreau să vă spun tuturor bucuria:

Tu spune-le că-n Galileea
Acolo Mă voi arăta,
Nu numai lor, ci și la aceia
Ce-or crede în învierea Mea!”

De lacrimi șiroaie se scurg pe obraz,
De inimă-ntruna suspină.
De-L cauți pe Domnul în groapă și azi,
Isus te așteaptă-n grădină.

La fel ca Maria, genunchiul în pământ
Și-ntreaga ființă o pleacă.
Acel ce-a fost mort și-a înviat este Sfânt
Și vrea tot la fel să te facă!

O, vino degrabă, pe gânduri nu sta,
Te smulge din relele firii!
Căci și pentru tine, pe crucea cea grea,
S-a scris: „simfonia iubirii”.

Biserica astăzi te-nalță mai sus,
În fapte, în rugi și-n putere!
Viața să-ți fie — vrea Domnul Isus —
O veșnică zi de-nviere!