Era-n o mie nouă sute opt.
Pe străzile orașului Messina
în pragul de Crăciun o spaimă grea
gonea din inimi Pacea și lumina

Căci toți știau de-acum că un poet
semnase-ntr-o revistă de-nfruntare
un violent și îndrăzneț pamflet,
zvârlind noroi în marea sărbătoare.

"O, Pruncule" - scrisese pamfletarul -,
"Nu Ți-e de-ajuns mileniu cu mileniu,
să fii privit, deși născut în staul
ca omul cel mai sfânt și mai de geniu?

De ce vrei oare mintea să ne-o clatini?
De ce Te-nalți pân' la Dumnezeire?
De ce atâtea sărbători și datini
și-atâtea basme despre mântuire?

Dar dacă Tu ești Dumnezeu Preasfântul,
ei, haide, dă-ne mâine o dovadă.
Ești Creator? Cutremură-Ți pământul!
Messina mâine, zid cu zid să cadă!"

Citind această hulă temerară
simțiră mulți un spin în conștiință.
Dar vai, n-au plâns cu inimă amară
și n-au postit cu teamă și căință.

Și-a doua zi, pe când în zvon de cupe,
în amăgirea furiei de viață,
Messina parcă se grăbea să uite
acea-nfruntare oarbă și semeață.

Deodată norii grei se-ngrămădiră,
înfiorați de scânteieri ciudate.
Și ca-ntr-un dans nebun de hetairă,
se zgudui sfruntarnica cetate.

Statui, zidiri, sub tainice impulsii
se legănară-n strania lumină.
Și-n câteva secunde de convulsii,
orașu-ntreg se prefăcu-n ruină!

Manifestat de spaimă, Nepătrunsul,
se afirmă ca lege și putere.
Cei ce-au cerut, au și primit răspunsul
făr-echivoc și fără-ntârziere.

Și-n timp ce lumea scotocea prin pietre,
scoțând cu groază trupuri sângerate,
în timp ce hoți scăpați din cabarete
intrau la pândă printre bolți surpate,

Un om își tot rupea îmbrăcămintea
bolborosind cuvinte ne-nțelese...
Era poetul ce-și pierduse mintea.
Sărmana minte ce-i mai rămăsese...