Trist
și singur în găoace,
puiul galben-auriu,
a simţit într-un târziu,
că-i stingher,
că n-are pace.
A simţit că lumea lui,
tot mai strâmtă
nu ştiu cum,
se face...
„Ce-o fi asta?”
se gândi.
„Cum de m-a ajuns năpasta
să trăiesc într-o mărgică
într-o casă,
tot mai strâmbă
tot mai mică?
Să nu pot să-mi aflu loc,
nici pe faţă,
nici pe spate.
Şi să-mi crească,
după toate,
uite
ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă,
eu cu ciocul,
ca un prost...
Însă ciocul ce s-audă?
Cade-n stânga,
bate-n dreapta
și-mi atârnă,
ca o bârnă
fără rost.

Mi-au ieşit și doi ochi mici.
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut şi aripi grele.
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
la picioare,
se făcură nişte gheare...
lungi... cu vârfu-ncovoiat...
Simt că toate-n pântec mi-au intrat!
Doamne, pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povară? ... ”

Şi,
lăsat pe partea stângă,
a-nceput uşor să plângă
puiul
pentru-ntâia oară...

*

Dar deodată,
în găoc,
bate cineva de-afară:
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima în pui se zbate,
se-nfioară.
Cine? ...
Oare cine bate? ...

Cu un tremur ca de-o vrajă,
a bătut și puiu-n coajă.
Uite!
Sub ciocănituri solide,
se deschide
o fereastră!
Doamne,
ce privelişte măiastră!
Apoi, uite-acum cât loc...
unde poate să alerge,
să se joace,
să se culce...
Iar un glas atât de dulce,
glas de mamă...
andantino...
iată,
îi vorbeşte:
Vino...
Şi sări degrabă puiul
din bârlogul vieţii vechi.
O, acum cât e de bine,
să ai ochi,
să ai urechi! ...
Ce frumoasă e lumina! ...
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
Asta ce-i?
Un fir de iarbă...
Iar acolo?
E grădina...
Și-nălțând privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a bătut din aripioare,
și-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipită,
a zărit lâng-un arbust,
o grăunță rumenită.
Mmmm!
Da' bună e la gust!
Iar colea, o gâză mică
pe un fir de busuioc.
Doamne,
Ciocuşorul totuşi,
nu e...
nu e rău deloc!
Dar aici, în noua ţară,
ce s-ar fi făcut el oare,
fără aripi, fără gheare,
fără vechea lui povară,
din căsuţa cea sihastră?
Bietul pui...

*

Fraţii mei,
povestea lui
nu-i decât povestea noastră.

Cinste,
curăţie,
milă,
jertfă,
inimă umilă.
Lacrimi grele,
bunătate,
și suspine după stele,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci aici cu ele?
Să fii mut ca oaia-n strungă,
cu răbdare (îndelungă... )
Să nu fugi după avere,
după nume,
să iubeşti pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
să te sugrume,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preţ,
numai zâmbetul isteţ,
numai vorba îndrăzneaţă,
numai paşii rari şi grei,
numai mâna cu mănușă,
care trage la cenușă,
de la toţi,
pe turta ei;

Da,
când viaţa e-o berbuncă
unde toţi străbat răscrucea
și în calea ta aruncă,
spini şi cioburi
fără număr
tu...
să-ţi iei în taină crucea
și s-o duci umil pe umăr...
suspinând discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocară...
O, Părinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri,
care sunt povară?

*

Pentru ce?
Nu știi?
Aşteaptă...
Vine-o clipă
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate...
Cioc! ...
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.

Şi-atunci,
frate,
cât va fi de bine,
să ai pieptul cu suspine,
să ai umerii cu cruce,
să ai tâmplele cu spini,
să ai faţa toată plină,
de a lacrimilor salbe!
Căci acestea toate, toate,
se vor face... aripi albe
și tunică de lumină,
și cunună de rubini,
și toiag de-mpărăţire,
care ştie lumi să-nfrunte
(după cum Isus ne-a spus!)
când ne va sclipi pe frunte,
Numele etern,
I S U S!