Pe vremuri, Isus, când vestea-Mpărăția,
Când încă era pe pământ El, Păstorul,
Acela de care ne-a vorbit Isaia
Ne-a spus întâmplarea cu semănătorul.

Poporul dorea să-I audă iar glasul
Acelui ce este mai mare-ntre regi,
Iar El, ʼconjurat1 de-ucenici la tot pasul
Se urcă pe vas și vorbește lumii-ntregi.

„Un om semăna-ntr-un ogor de pământ rău
Și-a pus în pământ o sămânță mai mare;
O parte căzut-a în drum, și-a fost prea rău,
Căci fost-a mâncată de păsări și fiare.

Căzut-a apoi și pe piatră și stâncă
Și-ndată ieșit-a, căci n-avea pământ mult,
Dar soarele-a stins-o cât n-a crescut încă,
A ars-o cu totul și-a fost luată de vânt.

Apoi mai căzu-ntre toți mărăcinii,
Dar spinii crescură și-apoi o-necară,
Iar planta se stinse, urmând rădăcinii
Și tot rodul plantei ajunse de-ocară.

Stăpânul puțin mai avea din semințe,
Le-a pus în ogorul mai rodnic și mai bun;
Aici spicul fost-a de treizeci grăunțe,
De șaizeci, de-o sută, adevărat vă spun!

Acei ce-au ureche, s-audă, deci, bine!”
Apostolii spus-au, de El mai aproape:
„O, Rabi, cuvintele spuse de Tine
Sunt numai prin pilde ne-nțelese aproape.”

Isus nu stătu-ngândurat, ci răspunse:
„Voi știți acum tainele toate, -aveți harul
Și nu v-au fost, deci, tăinuite, ascunse,
Dar ei știu puțin, n-au văzut încă darul.

Acel ce azi are, de-a pururi avea-va,
Iar cei ce-s săraci, sărăci-vor cu duhul
Căci au ochi, dar nu văd, îi tulbură pleava,
Urechi au, de-asemeni, n-aud, însă, Duhul.

Ei tari sunt de-urechi, nici nu vor să audă,
De piatră au inima, -au idoli, e prea mult,
Sunt mult prea orbiți, vor de alții să râdă,
Își zic cu-a lor minte: «Nu vreau de El s-ascult! »

Ferice de voi, cei ce-aveți urechi bune,
Slăviți azi pe Tatăl, cântați-I mai tare,
Ferice de voi, căci cu ochii veți spune
Că voi Îl slăviți azi pe Domnul Cel Mare.

Mulți vrut-au să vadă minunile-acestea,
Proorocii și oamenii fără de vină,
Mulți vrut-au s-audă magnifica veste
Prin care se-arată puterea divină.

Sămânța căzută în drum este-acela
Ce-aude Cuvântul, dar nu-L înțelege;
Atunci vine hoțul, Satan este-acela
Ce fură Sămânța, nimic nu se-alege.

Sămânța căzută pe pietre și stâncă
E omul ce-ndată primește Cuvântul,
Dar, dând de necazuri și prigoană adâncă,
Se leapădă iute și-L dă de-L ia vântul.

Sămânța căzută-ntre spini este omul
Ce-aude Cuvântul, dar grijile sale,
Dorința de-avere-l desparte de Domnul
Și omul deja e căzut de pe Cale.

Sămânța ce cade-n ogorul cel bun
E cel ce-nțelege Cuvântul, lucrează,
Iar roada-i bogată, căci Blândul Stăpân
Conduce viața-i și o luminează.”