Mintea-mi toarce-o odisee

Mintea-mi toarce-o odisee,
Ochii-mi străpung constelații,
Mă plimb pe Calea Lactee
Uimit de-a Domnului creații

Și mă întreb, cum pot eu oare
Experimenta deodată
Frumusețe și splendoare
Neatinsă niciodată,

Cine sunt și ce sunt eu
De-am așa capacitate,
Nu sunt chiar din Dumnezeu
Și-n duh n-am Eternitate?

Aș putea visa eu, oare,
Astfel de splendori divine,
Dacă-o simplă întâmplare
Ar fi pus suflare în mine?

Dacă n-aș avea suflare
De la Cel ce-I infinit
Aș putea visa eu, oare,
Viața fără de sfârșit?

Aș putea să-aspir vreodată
La a Raiului grădină
Și la ființa mea îmbrăcată
Într-o veșnică lumină?

Totuși, unii văd că-au scos
Teorii ca „evoluția”
Și-au întors lumea pe dos
Idolatrizând maimuța!

Nu-și pot privi viitorul,
Menirea de sus trasată
Ci, negându-și Creatorul,
Cu maimuța stau pe-o treaptă.

Știința li-i ca o bărcuță
Pe o mare a disperării...
Cu nădejde de maimuță
Privesc Tronul îndurării!

Pot cu duhul să absoarbă
Divinul, cum pot și eu
Totuși, mintea le e oarbă
În a-L vedea pe Dumnezeu!

Cu toți știu, la fel ca mine
Că de n-ar fi Creatorul,
Nu maimuță, că nici câine,
N-ar putea să fie omul!

Și toți știm, am știut mereu
Că nu suntem „o întâmplare”
Ci suntem din Dumnezeu
Și-n noi este a Lui „suflare”.

15/01/2015*Ioan Hapca
(Zaragoza)