Doamne,
Cu ochii minții pătrund infinitul albastru. . .
Bucuria mă umple, simt pacea zămislită
În rugi fierbinți şi dorinți neîmpărtăşite,
Simt focul iubirii,
Mistuind ce a mai rămas neatins,
De Cuvintele-Ți sfinte. . .
Mă înfior de atât de multă iubire şi. . .
În propria-mi tăcere, aud răspunsuri
La întrebările-mi nerostite. . .

Ecouri, cuvinte, silabe,
Îşi aşteaptă rândul cuminți,
Să fie dezbătute, la picioarle Tronului de Har.
Susurul blând şi subțire al glasului Tău,
Îmi spune şoptit: "Nu te teme! "
Nimic nu este mai prețios decât Cuvântul Tău!
El e balsamul ce vindecă sufletul rănit
De prea multă indiferență.

"Stai! Stai! " Strigă orologii la unison. . .
Dangătul lor sacadat, încă odată încearcă
Să-mi spună că efemeritatea e la ea acasă,
Că eu, sunt doar un invitat la masa timpului
Şi că, vreau sau nu să intru în joc,
Îmi voi dansa ultimul vals
În fața Împăratului. . .

Cenuşăreasă, Mireasă sau musafir nepoftit,
Încă mai e timp să transform povestea
Dintr-o elegie, într-o epopee măreață,
Iar propriu-mi personaj,
Să se estompeze tot mai mult până când,
Sub aura incandescentă a infinitului,
Să se curețe de zgură şi,
Purificat, să îşi redobândească locul
Pierdut cândva în diadema Creatorului. . .

Fără negocieri, fără plați în avans!
Conştient, încredințat sau indiferent,
Propria alegere înlănțuie, încătuşează,
Sau eliberează.
Eşti pregătit pentru eternitate?
Vino Doamne Isuse! Amin!

13/09/14, Barcelona- Lucica Boltasu