Aleargă trenul spre un nu ştiu unde,
Copacii şi mai tare spre 'napoi,
Verdeaţă, soare, totul mă pătrunde,
Ce frumuseţe Doamne, lângă noi!

Şi alergăm şi noi spre înainte,
Făr-să vedem minunile de-aici,
Totu-i sublim, nici nu găsesc cuvinte,
În toate astea, noi aşa de mici!

De ce nu ne trezim odată Doamne
Şi ochii să-i deschidem către cer?
Noi, verile le transformăm în toamne
Şi credem că-i etern, ce-i efemer!

De ce nu auzim chemarea Vieţii
Şi cântecul Iubirii-ntreb? Nu ştiu!
Nu-mbrăţişăm răcoarea dimineţii,
Decât atunci când este prea târziu.

Şi alergăm ca fulgerul în noapte,
Un scâncet, o suflare-apoi, nimic!
Grădini de vis, parfum de mere coapte,
Un şuierat de tren... Eu mă dezic,

De timpul meu trăit fără viziune,
De paşii mei umblaţi printre străini,
Implor să-mi dai puţină-nţelepciune,
Să-mi curăţ haina de noroi şi spini.

Să merg voios pe drumul veşniciei,
Cu inima-mbrăcată în frumos,
Să cânt mulţimii-o odă-a bucuriei,
Spunând în vers de Domnul meu Cristos.

Opriţi-vă naţiuni din alergare,
Timpul nu iartă, vine un final!
Atât cât mai avem în noi suflare,
Să facem din sfinţire-un ideal!

Căci noi plecăm cu toţi spre veşnicie,
În urma noastră, călători şi gări,
Frumos ar fi, ca-n ceasul de chindie,
Toţi să zburăm voioşi spre-albastre zări!

27/06/14, Irun- Lucica Boltasu